Lăsata secului de carne in drum spre Paris
8 septembrie 2016
Share
Despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu
in ce privește hrana pentru trup și suflet
in ce privește hrana pentru trup și suflet
Drumul România – Franța. Aproximativ 2700 de kilometri. Îl parcurg în ultimii ani cu mașina, împreună cu soția și copii, cam în două zile. Aceasta pentru că cel mai adesea există un imperativ de timp. Mai ales la întoarcere.
Odată încheiată ediția de anul acesta de la Tismana a Taberei de spiritualitate ortodoxă a Mitropoliei noastre, după plecarea ultimilor copii și strâns logistica aferentă, am purces la drum cât de repede spre Viena. Urma să slujesc a doua zi, duminică, în locul părintelui locului. Ieșirea la vama din România ne-a produs o primă surpriză de proporții. O coadă imensă care ne-a furat patru ore, neprevăzute. Astfel că, atunci când am ajuns la vama dinspre Ungaria către Austria, la o oră deja imposibilă, aflând și aici o coadă imensă, am exclamat în mine : Doamne, mă tem că nu apuc să mai dorm noaptea asta, și mâine este liturghie, cum voi mai sluji ?
Prin grija lui Dumnezeu, câteva minute mai tărziu, situația, aparent fără ieșire, era rezolvată. La inspirație, neavând nimic de pierdut, m-am ținut după indicațiile gps-ului privind ocolirea traficului, care ne-a scos de pe drumul principal pe niște străzi lăturalnice în proximitatea vamei. După nu știu câte schimbări de direcție, ajungem la un punct de vamă unde ne întâmpină o vameșă surâzătoare – păi da, eram singura mașină care trecea pe acolo, în stânga noastră se profila o coadă de nu știu câți kilometri de mașini, de nu știu câte ore – care ne lasă imediat să trecem. În câteva minute, gata, străbătusem vama. Noaptea aceea am ajuns târziu, dar, slavă Domnului, grija lui Dumnezeu pentru a ne fi bine a fost evidentă. Nu era însă decât pregustarea a ceea ce avea să se întâmple în seara următoare, spre capătul unei noi etape de drum nu mai puțin solicitante.
Am slujit cu drag la Viena, și, când am putut pleca spre prânz, am făcut-o în viteză. Toată ziua am rulat întins, până seara, când pe la ora 21.40 ne-am dat seama că ar fi grozav să oprim undeva să mâncăm. Era lăsata secului în pregătirea postului Adormirii Maicii Domnului. Gândul meu a fost : „Doamne, dă-ne te rog să nu ne tulburăm că nu găsim să mâncăm undeva, să ne bucurăm împreună de masă înainte de ora 24 când intram în post”. Soția mea, aveam să aflu ulterior, pusese și ea gând de rugăciune cerând spre Domnul să se încheie frumos vacanța noastră, cu bucuria unei mese împreună. Numai că ne aflam în Germania, unde localurile de alimentație de la marginea autostrăzii sunt sensibil mai rare și mai puțin vizibile decât în Franța. Motiv pentru care, când în sfârșit am putut identifica un loc prielnic pe lângă o benzinărie, la margine de autostradă, mi-am spus că Dumnezeu ni l-a scos la timp în drum, că mai era puțin și nu mai puteam găsi nimic deschis. Recunosc că i-am tot amânat pe ai mei să facem pauză, și așa ne mai rămâneau încă patru ore de condus în condițiile în care plecasem spre prânz și parcursesem cât putusem de mult.
Le spun alor mei : vă invit la masă ! Facem o seară la restaurant ! Bucuria ne-a fost însă de scurtă durată. Bucătăria se închisese la 21, în concluzie nu mai puteam servi nimic. Îi spun soției mele : hai să ieșim într-un sătuc din apropiere, să căutăm un restaurant. Ne aflam la vreo optzeci de kilometri de granița cu Franța. Îl alegem pe cel mai apropiat și ajungem în el după vreo trei kilometri. Pustiu. Hai să mai încercăm unul ! Alegem un nou sătuc care părea un pic mai mare, la încă cinci kilometri distanță. Drumul era super, asfaltul bun și arbori de o parte și de alta, măcar acest fel de frumos era o gustare pe care sigur o obținusem.
Ajungem în sat și găsim un loc unde părea deschis. Ni se explică de fapt că nu era un local, ci o casă privată, ieșiseră pe terasă. Dar că există un restaurant, unul singur în zonă, care este deschis, și să mergem acolo. Ajungem după încă un pic de drum. Opresc în fața localului și văd doi bărbați înauntru care se îmbrățișau. Îmi vine gândul să intru singur, să văd ce atmosferă este înainte să îmi vâr familia în cine știe ce bodegă și comunitate. Intru, și urechile îmi sunt atrase de o sonoritate de cuvânt care părea să aibă legătură cu limba noastră. Surprins, pricep că fusese evocată o … „săptămână românească” ! Îmi pică fisa că tipul avea ceva legătură cu românii. Îl abordez direct, propunându-i să vorbim în română. Da, era român ! Îl întreb dacă crede că putem găsi ceva de mâncare. Îmi răspunde că da și aflu că este proprietarul locului. Că tocmai avuseseră în sat, organizat de ei, o săptămână gastronomică românească și că puteau să ne ofere o ultimă porție de, vă vine să credeți, sarmale și mici. Îmi aduc familia din mașină, ne instalăm la masă, mai erau două mese ocupate cu localnici, și îi spun printre altele amfitrionului nostru că sunt preot.
A urmat o seară minunată. Și el, și soția lui, și deopotrivă fiul lor născut în Germania erau pasionați de muzică. În timp ce mâncam ne-au cântat din voce și la nu știu câte instrumente. Profesioniști. În atmosfera colorată de spoturi și de feluritele lumini ne-au oferit pe rând un întreg recital. La un moment dat, într-o pauză, se apropie soția lui de mine și îmi spune : „știți, întâmpinăm niște dificultăți, am fi fericiți dacă ne-ați putea face o rugăciune. De ani de zile mă rog să ne calce pragul un preot, cel mai apropiat este la vreo sută douăzeci și ceva de kilometri și nu am reușit încă să îl aducem”. „Stați liniștiți”, îi răspund, „am tot ce trebuie cu mine, facem o sfințire. Dar ce ne facem cu cei care au venit să consume în localul dumnevoastră, mă gândesc că nu vom avea timp să așteptăm până ce termină ei?” „Nu vă îngrijorați”, îmi răspunde, „sunt prieteni, răspund eu pentru ei. Vor participa și aceștia”.
Am terminat masa. Aveam lăuntric încredințarea că Dumnezeu rânduise această întâlnire, oamenii aveau nevoie de preot și de rugăciune, pe aceste meleaguri unde ortodox cu ortodox nu prea se puteau întâlni, și prilejuise aceasta pornind de la căutarea noastră de masă în familie, pentru bucuria copiilor și a soției mele, astfel că graba resimțită anterior lăsase loc unei încredințări lui Dumnezeu că știe El cât e nevoie să stăm aici. Simțeam în mine că trebuie să rămânem atât cât se rânduiește, că nu pot grăbi pentru că aici suntem într-o altă logică. De altfel am și călătorit toată noaptea după aceea, ajungând după patru dimineața în Paris.
Erau de mult instalați în Germania. Am pus și eu mâna pe chitara omului și le-am cântat câteva cântece din țară, ca dăruire a noastră evocând simțirea de pe meleagurile mioritice. Apoi am trecut la sfințire. La sfârșit am stropit pe toată lumea, ortodocși sau nu, și sigur că sutana mea era ceva puțin obișnuit prin partea locului, dar nu s-a poticnit nimeni de asta. Atmosfera a fost de respect și de reculegere. Oarecum cei de la mese îi descopereau pe proprietari în firescul credinței lor, cu alți ochi decât până acum, iar noi cu ei în virtutea purtării aceleiași credințe eram ca și cum venise cineva din familia lor. Erau, desigur, interpelați de tot ce făceam, cu atât mai mult să ajungi să le dai să sărute crucea și să îi aghezmuiești pe cap.
La sfârșit, cu lacrimi în ochi, făcându-ne să înțelegem că cina noastră fusese oferită din partea casei, biata femeie îmi spune : „credeți-mă, este ireal că sunteți aici, pe o rază de mulți kilometri în jur nu există nici un local deschis la ora asta, doar noi suntem, nu-mi vine să cred că ați nimerit aici”. Tînjiseră după prezența de preot de ani întregi. Și cântecele noastre, mai ales cel cu Basarabia, o atinseseră. Sigur, simțeam și unii și alții că potrivirea asta minunată, de a ne fi intersectat fiecare venind în întâmpinarea nevoii celuilalt, noi mânați de căutarea unei agape, ei cu dor de un pic de gustare duhovnicească, nu putea fi decât cu semnătură de Sus.
Am plecat la drum cu bucurie. Sigur, a fost o luptă să rămânem cu ochii deschiși, și eu și soția, mai ales la orele dimineții, dar am ajuns cu bine acasă, ca niște răsfățați ai grijii lui Dumnezeu pentru noi toți. Mission (imprevue, mais) accomplie.
Pr. Răzvan Ionescu, Paris
