Mire sau Prunc

Iată copilul care mi se dă la bătrâneţe. Din teama slăbiciunii şi neputinţei mele, îl voi refuza?
Ca un copac ce iese prin acoperiş, ameninţând viaţa pe care ar fi trebuit s-o protejeze, răutatea mea a prins vigoare, în ultimul timp. Acum ţin minte răul pe care izbuteam să-l iert, de cum mi se făcea. Sunt bănuitoare cu cel care înfăptuieşte binele şi caut pretexte să mă îndepărtez de el. Mi se strânge mâna pungă, când îmi taie calea un sărac.
Mi-ar trebui mai multe lecţii de pruncie, ca să redevin… aşa cum mă plăcea cândva Hristos. Dar cu cine să iau meditaţii? Oare nu de la copilul, lăsat pe pragul casei mele, nu de la pruncul care mi se dă, în mod cu totul neaşteptat?!

Dacă nu-l iau, va fi instituţionalizat, crescut fără iubire, trezit ca un soldat, hrănit înainte de-a plânge să ceară, ora fixă strivindu-i viaţa încă de timpuriu.
Şi câtă suferinţă ascunde un prunc lăsat la uşă, în trupuşorul lui curat: tristeţea mamei care l–a născut, ştiind că nu-l va creşte, plânsul ei neajutorat, când burta i se mărea, umilinţa încercărilor de a-i găsi un tată… Iar cel mic simţea totul, vedea totul: părăsirea care îl aştepta. Lacrimi interioare- nepreţuite bijuterii, sunt ascunse sub plăpumioara de mătase. Cât aş vrea să pot consola tânăra mamă şi s-o întreb:
– Cum m-ai ales pe mine, soră, de unde ai ştiut să te opreşti la pragul meu, ca să mi-l laşi?

De-aş putea să-l iau pe copiluţ, păstrând pacea în familie! Dar soţul se va simţi neglijat, prea puţin slujit, iar ceilalţi copii îmi vor demonstra nevoia lor de spaţiu, cântând pe trei voci:
-Nu e loc pentru încă un frăţior!
Ipoteze, conflicte posibile, acuzaţii şi prigoniri:
-Proastă mai eşti! Cine te-a pus să-ţi bagi nasul? Scapă mai repede de copil.
Sufletul mi se ghemuieşte de teamă. Voi reuşi să păstrez pacea cu ceilalţi, în plânsul celui mic?! Care mai de care se va simţi deranjat, trântind şi pufnind că trebuie să se strâmtoreze puţin. Eu la ce va trebui să renunţ, n-am apucat să mă gândesc: la alergarea prin parc, la lecturi, la timpul contemplaţiei?! Munca va fi mai multă, banii mai puţini. Dar eu îl vreau pe pruncuţ.

Îngerul meu a discutat cu al lui. I-am văzut atingându-şi umerii, ca preoţii în altar, când ne îndeamnă să ne iubim unii pe alţii. Au schimbat surâsuri, m-au încurajat.

-Nu va dura mult, mama lui va veni în curând să ţi-l ia.
Ce înseamnă curând, în timpul îngeresc, nu îndrăznesc să-l întreb.
Într-o noapte, am visat legănuţul din prag. Părea o statuetă de argint. Şi o lumină mare năvălea din spatele lui, ca atunci când scara se umple de colindători, în Ajun. Şi eu simţeam adierea unei bucurii foarte mari, aşa cum i se dă unei mame, când îi vine ceasul să nască de-adevărat. Dintr-o dată, pricep totul.

Doamne, Te aşteptam ca Mire, şi Tu mă vizitezi ca Prunc?!

Elena Frandeş