Când citești cuvintele proorocului Isaia care grăiește despre așezarea puterii lui Dumnezeu peste lume – „Cerul este scaunul Meu şi pământul aşternut picioarelor Mele! „ (Isaia 66,1), te întrebi cu fascinație în ce fel a putut fi descoperirea lui Dumnezeu către Moise în Muntele cel Sfânt și ce sălaș ar fi putut găsi Dumnezeu acolo ?! Dacă cerurile nu-L pot încăpea după cuviință, dacă ostroavele Îl văd şi sunt cuprinse de spaimă și dacă în fața Lui marginile pământului tremură(Isaia 41,5), cum vom pricepe mărirea Lui și slava Lui cum o vom cuprinde ?!
Scriptura zice că s-a suit Moise în Muntele Sinai ca să primească legea, acolo unde Se pogorâse Dumnezeu cu foc, iar muntele fumega tot; şi se ridica de pe el fum, ca fumul dintr-un cuptor, şi tot muntele se cutremura puternic (Ieșirea 19, 18). Iar când se pogora Moise din Muntele Sinai, având în mâini cele două table ale legii, el nu ştia că faţa sa strălucea, pentru că grăise Dumnezeu cu el (Ieșirea 34, 29). Ce mare minune și câtă luminare a firii la vederea lui Dumnezeu ?! De la această priveliște poporul întreg era oprit, ca nu cumva văzând cutremurătoarea slavă să fie lovit de moarte.
Astfel înfățișează Sfânta Scriptură arătarea lui Dumnezeu către oameni într-o vreme în care idolatria și necunoașterea voii Sale îl țintuia pe om în ferecăturile morții.
Peste timp, la plinirea vremii, S-a arătat însă slava lui Dumnezeu într-un alt chip: cu blândețe, cu gingășie și dragoste, într-o apropiere tainică, profundă, intimă – o apropiere a Duhului care pe toate le ține în ființă și de la care se revarsă râuri de viață. Psalmistul avea să cugete la această mare minune zicând:Văzut-am, Dumnezeule, intrarea Ta, văzut-am intrarea Dumnezeului şi Împăratului meu în locaşul cel sfânt ! (Ps. 67, 25) și odată cu aceasta aveam a pricepe că Dumnezeu a binevoit să aleagă un alt munte, cu totul sfânt, ca să locuiască în el (Ps 67, 17).
Acest al doilea munte al sălășuirii lui Dumnezeu la noi rămâne pentru omenire o taină negrăită, o comoară ascunsă în inimile credincioșilor, o bucurie de nespus. Se poate înțelege că vorbesc despre descoperirea lui Dumnezeu în inimă ! Se poate crede că tainica arătare a lui Dumnezeu la noi nu-i altceva decât fiorul prezenței lui Dumnezeu, știința Lui, bunătatea Lui, cunoașterea Lui, puterea Lui, adunate mănunchi și puse la temeiul noii zidiri în Iisus Hristos.
Adevărat, însă cu mult mai mult acest munte, care freamătă în cutremurarea de Dumnezeu, în dragostea și ascultarea de El, este o făptură minunată pe care Dumnezeu și-a ales-o ca Templu pământesc al sălășluirii Sale: un suflet nobil, pur, o copilă abia ieșită din rosturile sfinte ale jocurilor copilăriei, care se vede așezată în fața rosturilor sfinte ale purtării celei mai mari minuni în sine: nașterea după trup a Fiului lui Dumnezeu.
Ce fel de om putea fi această aleasă făptură, numai Dumnezeu știe. De ce a ales-o pe ea, e taina Lui ! Și precum oarecând Moise își scotea, la porunca lui Dumnezeu, încălțămintea pentru că locul pe care ședea era sfânt (Ieșirea 3, 5), și noi cei ce voim a pricepe această taină vom fi chemați a lepăda de la noi chipul slăbănogit al necredinței și al necuviinței.
Sfântul Maxim Mărturisitorul cugetă asupra acestei taine în aceste cuvinte: “Multe femei au avut putere, dar tu le-ai întrecut pe toate prin fire și, prin cunoaștere, ai sporit mai mult decât toate în harul dumnezeiesc printr-o naștere mai presus de fire…”; și mai departe, “să ne întoarcem la întâiul scop al cuvântului, căci așa cum din toate părțile ea [cea care a născut mai presus de fire] este mai cu adevărat arătată și mai slăvită decât toți oamenii, tot așa și rânduiala și purtarea de grijă dumnezeiască a vieții sale e neasemănată. În văzul tuturor ea s-a arătat toată a fi plină de har, înțelegătoare prin privire și cuvânt, având înăuntrul firii ei descoperire dumnezeiască, cu totul străină de tulburare, mânie și grăire deșartă, frumoasă la suflet și la trup, și potrivită la înălțimea staturii, plină de toate podoabele și de toate faptele bune. Or, prin fire era atât de sfântă și cu adevărat fecioară, încât nu era câtuși de puțin atinsă atunci când dorința vreunei patimi venea să tulbure sfințenia ei duhovnicească.” (Sfântul Maxim Mărturisitorul – Viața Maicii Domnului, în Prolog, 11, Ediția a II-a, traducere după Michel-Jean van Esbroeck de diac. Ioan Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1999, p.12)
Mult, prea mult timp i-a trebuit Stâpânului să descopere inima aceasta plină de har și de sfințenie. În negura veacurilor întunecate, sângeroase, tulburate de toate răutățile și nedreptățile, în lumea aceasta întinată de rele, să găsești acest vas ales, scump, neîntinat, e-o mare minune. Cu dor, Dumnezeu pune în suflarea de cântec a psalmistului această înfrigurare a căutării: Nu voi da somn ochilor mei şi genelor mele dormitare şi odihnă tâmplelor mele, până ce nu voi afla loc Domnului, locaş Dumnezeului lui Iacob (Ps. 131, 4-5). Și această căutare încununată de bucuria îngerului binevestitor, avea să pună în treapta cea mai de sus a descoperirilor voii lui Dumnezeu bunăvoința altei sălășluiri – sălășluirea Cuvântului în sângiuirile cele curate ale unei fecioare. Pântecele Fecioarei, numit și chivot al sfințirii pentru odihna Domnului (Ps. 131, 8), este precum odinioară Sionul pe care Domnul și L-a ales sălaș (Ps. 131, 13); este toiagul împărătesc cel înflorit, masa pâinii, sfeșnicul de aur care ține în sine lumina cea pururi fiitoare.
Acest munte al întrupării Cuvântului are chipul nou al Taborului luminii dumnezeiești. Așezați în rațiunile lui, Moise și Ilie vor înțelege mai adevărat arătarea bunăvoinței lui Dumnezeu care îi înfășa în lumină, având mărturia pogorâtă de Sus: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit !”(Matei 17,5).
Rugăciunile noastre îndreptate cu evlavie și dragoste către Maica lui Dumnezeu poartă cu ele conștiința cinstirii acestei mari minuni a descoperii lui Dumnezeu la noi. Maica Domnului este rugul aprins care arde de dragoste pentru Dumnezeu și nu se mistuie, este scara pe care a văzut-o în vis Iacov și pe care s-a coborât la noi Domnul, este vasul sfânt cu mana cea dumnezeiască din care ne hrănim noi, credincioșii, spre viață veșnică, este însă, mai presus de toate, Taborul cel sfânt al dragostei și al luminii celei fără de apus.
Lucian Grigore
