LOADING

Type to search

Păcatul nesimţirii

Ortodoxie si traire

Păcatul nesimţirii

Share

Îl văd la tot pasul, la oricine, afişat cu aroganţă, devenit blazon al supravieţuirii. Eu însămi, cu siguranţă, l-am făcut de nenumărate ori, fără să-mi dea prin cap să-l spovedesc. Poate de aceea, pledez pentru iertarea lui. Dar numai după conştientizare…

A ierta un om care te-a rănit, care te-a jefuit de o bucurie, care te-a strivit cu nesimţirea lui înseamnă, cred eu, a-ţi vindeca rapid sfâşierea la picioarele Domnului şi a te folosi în continuare, în viaţa ta, de acel om, ca şi cum n-ar mai fi în stare să repete în veci păcatul lui faţă de tine. Fără această sprinteneală a iertării nu este iubire de aproapele.

Să nu treci pe cealaltă parte a străzii, când acela îţi iese în cale, temându-te de jefuirea lui, fie că este administratoarea care îţi umflă factura, fie slujitorul Domnului, care îţi cere să scrii un text în numele său, pentru o publicaţie religioasă.

Am făcut această ascultare ticăloasă, de care chiar nu mă credeam în stare, căci inspiraţia mea nu se datorează unei abilităţi lingvistice, nici inteligenţei, ci unui dar nemeritat al cuvântului, primit direct din vistieriile Domnului. Va fi El de acord cu această înşelăciune?! Mă jenam să văd cum mintea mea poate deveni pricină de ispitire, ca trupul unei femei frumoase, dorit cu neruşinare. Ajunsă acasă, m-am aşezat în faţa icoanei să scriu şi articolul a ieşit neaşteptat de uşor. Poate nu contează sub ce nume Îl propovăduim pe Hristos, mi-am spus eu, scuzându-mă. Am răsuflat uşurată şi am trimis mailul, doar că nu l-am semnat cu numele înşelăciunii, ci am lăsat păcatul acesta suspendat, între mine şi celălalt. Poate Îngerul nu va îngădui… Câteva zile am aşteptat un mic semn, făcusem totuşi un efort… Bănuind că poşta electronică nu merge, am printat textul şi am alergat să-l duc personal. De ce n-am lăsat totul în voia Domnului, când am terminat ascultarea, de ce m-am îngrijorat?! Nu ştiam că nimic nu scapă Ochiului Său?

Întinzând foaia, am fost dată afară ca o slugă netrebnică:

– Da, ţi-am primit mailul, ce mai vrei?

Nu ştiam că, pentru un păcat, oricât de frumoasă i-ar fi forma, nu trebuie să aştept mulţumire sau binecuvântare.

O săptămână am suferit ca un câine. Mintea nu mai era în stare să articuleze gândul rugăciunii. Există decepţie mai mare decât să pierzi modelul perfecţiunii umane în care te-ai încrezut cel mai mult, la care ai căutat întotdeauna consolare de vitregiile vieţii, pe care, de atâtea ori, l-ai confundat cu însuşi preabunul Hristos?!

Părintele meu era nemulţumit de text. Ca să-i menajez smerenia, povestisem mai mult despre diaconii săi.

Da, scrisesem despre diaconul Onufrie cel care, împărtăşindu-mi copilul şi învăluindu-l în iubirea lui plină de credinţă, mi l-a vindecat de o boală fără speranţă (ca şi a sa). Scrisesem despre diaconul Marius, cel cu mâna arsă şi lăsat să îngheţe afară, pe prispa bisericii, cât e slujba de lungă, ca să primească lumânarea şi prescura noastră.

Slujitori mai mici ai altarului, dar cu cruci mai mari. Iisus m-a inspirat să vorbesc mai ales despre ei, părinte, cu vocea ta, aşa cum mi-ai poruncit. Dar te-ai supărat. Cum trebuia să fac oare o asemenea ascultare?! Câte greşeli se adună în această mică întâmplare a mea?

Îl adorăm, Îl avem drept model pe Iisus când El ni se înfăţişează în veşmântul strălucitor al preotului şi cât de flataţi suntem dacă Iisus face, cu nobleţe, gestul întrebător, vrei? Schimbi cu mine haina aceasta de mătase brodată?!Dar dacă cel ieşit din penitenciar, tremurând la uşa bisericii, mi-ar oferi haina lui zdrenţuită şi subţire (căci şi în el se ascunde Iisus), cât de repede şi cât de încântată i-aş aşeza pe umeri blana mea, alergând prin frigul de februarie, îmbrăcată doar în jerseu, până acasă?! Nesimţirea m-a împiedicat să o fac.

Să ne rugăm pentru părinţii noştri şi ispitele lor. Mai ales când acestea le vin prin noi.

voi folosi în continuare de tine, părinte drag, ascultând Sfânta Liturghie, rostită cu glasul tău atât de armonios şi voi crede înflăcăratele cuvinte de învăţătură, căci sufletul meu, înainte ca trupul şi orgoliul să consimtă, a luat deprinderea cerşetorului: se reîntoarce şi după ce a fost alungat.

Elena Frandeş

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *