Revista bacalaureatilor respinsi

L-am întâlnit pe unul din ei la o ieşire de metrou, îmbrăcat într-un T-shirt curat, pe care scria: „Acest tricou este tot ce am. Am picat bacul.”

Avea chipul frumos şi trist al unui înger, nimic din aroganţa celor trecuţi prin discoteci, cu ţigara în colţul gurii, cu cercel în nas şi părul decolorat în şuviţe. L-am invitat la o patiserie şi a acceptat. Nu am ce să-i dăruiesc decât timpul ascultării mele. Nu am soluţii înţelepte de viaţă pentru el. Îl aştept să poată vorbi:

-Suntem 90 000 de condamnaţi la muncă silnică, zilieri necalificaţi. Cam tot atâţia intelectuali au fost trimişi în 1950 la Canal.

Raţionamentul lui mă înfioară.

-Vom demonstra că suntem intelectuali, continuă echilibrat băiatul, oricât ni s-ar ferfeniţi tenişii. Edităm deja o revistă…

-E minunat! mă bucur, dar el surâde trist.

-În manuscris, desigur. Fiecare scrie conform vocaţiei lui: poezie, medicină, arhitectură, istorie… Vom păstra această arhivă şi, când unul din noi va ieşi din hruba unde am fost aruncaţi şi va intra iar în Cetate, ne vor cunoaşte mai mulţi.

-Ştiu acum ce pot să fac pentru tine. Mergem la o librărie şi îţi cumpăr creioane şi hârtie de scris. Două topuri, poţi să le duci?

– Am optsprezece ani. Dacă Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide puteau să ducă saci cu ciment… asta e floare la ureche. Ce fericit ar fi fost Costache Oprişan, dacă i s-ar fi dat să care doar hârtia de scris pentru poeziile lui. Din păcate, a trebuit să le scrijelească pe săpun.

– Aţi auzit voi de ei?! Poţi să-mi reciţi ceva?

-Atât de cumplite au fost suferinţele, atât de satanică a fost urgia, că mulţi din noi, în noaptea aceea, şi-au pierdut minţile, iar alţii şi-au pierdut veşnicia.

Mă simt prost că „l-am verificat”, mai ales că n-am ce diplomă să-i dau.

-Sergiu Aurel Mandinescu, rosteşte în şoaptă, puţin mai târziu. Ei sunt pedagogii noştri, modelul nostru de supravieţuire, în locul celor care ne-au abandonat.

– Dar nu profesorii voştri v-au abandonat, şi ei sunt în suferinţă. Prin absenţa voastră din universităţi, cei ce vă aşteptau rămân fără norme. Ajung fără lucru, fără viitor, ca şi voi…

-Mă bucur că suferiţi alături de mine. Credeam că nu-i pasă nimănui.

– De când scrii?

-De pe la cinşpe ani. Este ciudat, dar cred că ei, poeţii pătimitori ai neamului m-au ales. Cu puţin înainte de a pica bacul a doua oară, mi-a izbutit o poezie neaşteptat de bine. Mi s-a publicat, aş zice instantaneu, colegii m-au aclamat… Dar timp de o zi am simţit cum îmi este smulsă limba şi răsucit femurul în articulaţie.

-Era o poezie despre Iisus?

-Da, cum aţi ghicit?! A, şi eu am crezut că stârnisem gelozia satanei. Abia mai târziu, când durerea a încetat, am priceput că poezia nu-mi aparţinea. Era atât de frumoasă, fiindcă îmi fusese dăruită de un poet schingiuit. Poate la Jilava, poate la Aiud…

-Îţi insuflase harul, dar şi puţin din suferinţa lui. A vrut să-l recunoşti?!

-N-aş fi avut cum. Dar am înţeles atunci că ei sunt printre noi şi gata să ne ajute. Pur şi simplu li se permite asta, pentru că…

Fiindcă lacrimile îl înăbuşă, continui în şoaptă:

– Altfel, unii din voi şi-ar fi pierdut minţile, alţii veşnicia… Cum te înţelegi cu ai tăi?

-Sunt fantastici! Într-o dimineaţă i-am întrebat cu ruşine, când trebuie să plec, fiindcă nu pot rămâne pe capul lor la nesfârşit. Mama a surâs, cu ochii la icoana Sfintei Fecioare: „Ştii ceva? Am să consider că am născut toamna asta încă un copil. Mai poţi rămâne în casa noastră 18 ani. Ai un pat şi o masă de scris, nu ne încurcă prea mult. Plimbă-te, citeşte, întâlneşte-te cu ea. Suntem fericiţi să rămâi cu noi.”

– Şi ea?!

– Ea a găsit deja de lucru, creşte copilul unei colege de-a mamei. Este plătită mai bine decât un inginer stagiar. Vedeţi, pe unii ne salvează generaţia precedentă, poeţii, pe alţii generaţia următoare, pruncii… Prezentul însă vrea să ne covingă să nu existăm. Singurul loc pe care am reuşit este al fratelui meu nenăscut.

– Cum se numeşte revista voastră? Am s-o aştept, am s-o caut…

-Are un nume simplu: CA ŞI ATUNCI.

– Dacă mai scrii despre Iisus, trimite-i şi părintelui Marius. Asta-i adresa…

– Nu mai deschid computerul. Doar un pat şi măsuţa de scris, atâta îmi ajunge. Oricum este un dar al familiei. Nu vreau să mă întrebe fraţii: ce faci, STAI pe computer? Există un sinonim dureros: ce faci, trândăveşti?! Citesc în biblioteci. Mi-a plăcut mereu să mângâi cotorul cărţilor, să urc pe scăriţă până sus şi să aleg. Rămân apoi două-trei ceasuri la sală şi fişez. Simt cu atâta intensitate atunci frumuseţea vieţii, încât pot să mi-o continui aşa…

– Scriind, citind, iubind – încerc să-l ajut – oricât va fi Voia Domnului.

– Da, mama a reuşit să mă convingă că, singura ei ambiţie pentru mine este aceeaşi ca pentru un nou-născut: să trăiesc. Să continui să trăiesc, după ce Prezentul mi-a fost extirpat. Uneori nu mai ştiu unde sunt: într-un spital sau într-un penitenciar, la începutul vieţii sau în agonie. Scriind mai aflu câte ceva, mai primesc veşti de la mine. Sunt exclus, închis şi în acelaşi timp acasă, aşteptând să aflu cine sunt…

Patiseria devenise pustie, parcă ieşisem din timp. Atunci L-am văzut între noi, adresându-i-se băiatului:

-Priveşte-Mă, oglindeşte-te în Mine. Eu nu am nevoie de prezent. Eu Sunt cel ce Sunt!

– Sunt fericit, a spus neaşteptat băiatul şi a dispărut.

 

Elena Frandeş