Scrierile sfinților sunt povețe sub epitrahil

Din ele aflu că Dumnezeu alungă amărăciunea mea. Aflu că binele poate fi învățat. Citindu-le, scap de teama de nereușită. Prețuindu-le, reușesc să disting ce este în folosul sufletului meu de ceea ce nu este. Deconspir cele mai onorabile pretexte prin care sunt adesea ademenit. Refuz să mă mai pozez într-o figură revoltată.

Cu ajutorul acestor scrieri, pot dobândi un larg orizont sufletesc. Fără ele, mă enervez ușor pentru fleacuri. Fără ele, mă otrăvesc cu fiecare respirație. Fără ele, sunt un pilot de avion, obligat să aterizeze de urgență legat la ochi. Din scrierile sfinților se hrănește cuvântul părintelui duhovnic:

• Plata păcatului este moartea, dar în Iisus Hristos nu există păcat, deci, nu există moarte[1]. Nu te mânji cu slavă deșartă, ca să nu pierzi slava lui Dumnezeu!

Fără magnetismul Luminii, din ceas în ceas putrezesc. Fără scrierile sfinților, poveștile cu zmeoaice m-ar putea vrăji. Salvarea mea din undița morții nu este o coincidență:

• Doamne, Doamne, deschide ușa la care bat zi de zi, pentru rugăciunile sfinților Tăi!

Fără sfinți, universul este desfigurat. Fără sfinți, omul așteaptă doar prima ninsoare sau primul sărut. Fără sfinți, omul nu știe că poate spera la mai mult. Bunicul îmi spunea în cuvinte simple:

• Sfinții te scot din mijlocul răului și te duc în mijlocul Raiului!

Scrierile sfinților mă povățuiesc să nu înmagazinez doar obiecte perisabile. Să nu fiu trist pentru nici un motiv, deoarece a fost dezvăluită viața veșnică. Este prea multă gălăgie aici pe pământ, nu se mai aude nimic din cer. Scrierile celor ajunși în cer compensează surzenia mea:

• Când vine nenorocirea, nu te întreba de ce a venit, ci cum să o porți fără tulburare.

Sfinții sunt pământul în care spinii nu mai cresc, iar scrierile lor îmi arată calea de a evita pedeapsa. Povețele lor sunt dangătul de clopot care mă trezește.

La cât de agasantă este insomnia, nu este de mirare că sfinții îmi vorbesc despre somnul de odihnă în termeni eshatologici. La cât de dezgustător este un loc cenușiu și trist, nu este de mirare că sfinții îmi vorbesc despre locul cu verdeață în termeni eshatologici. La cât de terifiantă este bezna, nu este de mirare că sfinții îmi vorbesc despre lumină în termeni eshatologici:

• Degeaba amenință întunericul, Dumnezeu veghează. Degeaba se apropie moartea, îi urmează învierea. Degeaba se închide pământul, se deschide cerul. Degeaba ne este răpită lumea, ne este dăruit Raiul. Sunt lacrimi de pocăință care ard și sunt lacrimi care ung[2]. Dumnezeu câștigă mereu (nu pierde niciodată). E ușor de înțeles, dar greu de acceptat.

Marius MATEI

________________

[1] Marius Matei, Catehismul învierii, Lumea credinței, București, 2016, p. 27.

[2] Valentin Vesa, Cunoașterea lui Dumnezeu la Sfântul Isaac Sirul, Renașterea, Cluj-Napoca, 2013, p. 13. Vezi și Roy Baumeister, Sensuri ale vieții, ASCR, Cluj-Napoca, 2011, p. 197.