LOADING

Type to search

Versuri pentru cei ce au dor de bucurie!

Ortodoxie si traire

Versuri pentru cei ce au dor de bucurie!

Share

Din misterul munţilor, de aici de la Cabana Crăiasa Muntelui vă scriu un cuvânt frumos, rugăându-vă să nu vă jeliţi pentru durerile de fiecare zi. Există destui semeni care în lipsă de bucurie, sfidând însăşi frumuseţea acestui anotimp au uitat de pace, de speranţă, de natură, de aerul curat al muntelui, de însăşi miracolul că mai există atâtea lucruri extraordinare pe pământ.
Compun poezie, scriu în fiecare clipă liberă, îmi exploatez simţămintele până la 


paroxism, în speranţa că voi veţi înţelege şi veţi trăi astfel viaţa.
Şi ca un îndemn de viaţă curată: Nu vă otrăviţi trupul şi sufletul cu surogatele ieftine ale lumii căzute. Inspiraţi aerul curat lăsat de Dumnezeu şi expiraţi în zâmbete de iubire şi nemurire.
Vă dau şi vouă cuvântul! Puteţi  să îmi scrieţi dacă doriţi. Am să citesc şi am să constat că mă citiţi.
Nu uitaţi să citiţi şi ce am scris pe blogul de poezie!

Aici la etajul întâi este locul din care vă scriu….



Antiprimăvara voastră

Şi vine vremea când cuvântul,
Se osteneşte între munţi,
Şi ce sihastru ne e gândul,
Durerea ne ard pe frunţi.

Nici florile nu stau în gene,
Ochii devin luceferi reci,
Avem doar înfrunziri perene,
Şi boli de silă intrinseci.

Şi unii spun că le e groază,
De verdele ce s-a aprins,
Acum când vine duh de rază,
Şi un albastru necuprins.

Vai, însă lumea e bolnavă,
Şi părem soli risipitori,
Ce duc cu sine doar otravă,
La mesele de cântători.

Când nu avem pe umeri soare,
Doream mistere şi splendori,
Acum poftim doar la ninsoare,
Îngheţuri triste şi fiori.

O lume ce îţi joci destinul,
Mai rabdă acest timp frumos,
Căci va pleca din nou seninul,
Cu tot ce ai pierdut duios.

Atunci albiţi de cutezanţă,
Ne vom trezi între tăceri,
Păcat, că nu avem speranţă,
Păcat de-aceste primăveri!


Când te-am cunoscut


Când te-am cunoscut speranţă,
Tu erai un fir de iarbă,
Eu o lacrimă stingheră,
Pe o rază efemeră.

Te-am atins uşor pe frunte,
Ţi-am părut ca şi un munte,
Piatră de hotar eteric,
Sau un vis ciudat, himeric.

Am şoptit: Ce faci crăiasă?
Fir de iarbă fără casă,
M-ai privit cu ochi de pace,
Şi-am simţit că timpul tace.

Blând am suspinat cu teamă,
Cum să te desprind din ramă,
Căci pământul ţi-este munte,
Nu a mele vise crunte.

Şi de-atunci te simt speranţă
Nu doar ca un fir de iarbă,
Ci un munte de iubire,
Sau o lacrimă de fire.

Şi de-o fi ierbit pământul,
Munte-mi este legământul,
Că voi fi o simplă tâmplă,
Nu un munte ce cuvântă,
Unde firele de iarbă,
Vor redeveni speranţă.



Scrisoare de la Moeciu




Şi la Moeciu prin zidire,
Pământul pare colţ de rai,
Şi simt incendii în privire,
Luminile de lună mai.

Deosebesc o piatră sfântă,
De tot ce-nseamnă efemer,
Imensitatea mă frământă,
Abia aici mă simt mister.

Pe umeri port o haină verde,
Brazii aceştia seculari,
În care Dumnezeu străvede,
Ce va mai fi printre hoinari.

Nu am nici timp de judecată,
Sublimul vine ca un val,
Pe marea veşnic încercată,
De cei ce caută un mal.

Nu mă-ntrebaţi nici ce mă doare,
Lăsaţi-mi clipa ce o am,
Să mi se facă milă, soare,
Fără de lanţuri, fără ham.

Colindă îngerii în mine,
Pe inimă îmi ard lumini,
Mă simt o ardere de sine,
Mă simt eu însumi mai divin.

Şi vă trimit ca o privire,
Aceste versuri de senin,
De la Moeciu din iubire,
Din vatra dorului cel lin.
 
 
Catalin Dumitrean
 
dumitreancatalin@yahoo.com

Previous Article
Next Article

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *