LOADING

Type to search

Voi învăţa să iubesc!

Ortodoxie si traire

Voi învăţa să iubesc!

Share

Cum arată lumea de astăzi?
Puţin ovală. Un fel de amestec de ciudăţenie, cădere şi splendoare. E lumea în care Hristos stă pe banca din curtea ta şi, obosit de la atâta batere la uşa casei tale, s-a aşezat puţin în aşteptare. Trăim în timpul aşteptărilor divine.

Este lumea aşteptării fiilor risipitori?
Nu, să nu credem aşa! E lumea fiilor drepţi, care însă stau în casă şi privesc spre geam cum părintele lor aşteaptă ca ei să deschidă uşa. Suntem departe de epoca marilor rătăcitori. Noi suntem oameni cu aşezare şi Tatăl a plecat pe drumuri să ne caute. Nu ne mai aşteaptă să venim noi la El. Ştie că nu vrem să venim. În expansiunea noastră, o ducem destul de binişor, aşa că se pare că nu mai avem nevoie de întoarceri acasă.

Tatăl nu intră în nerăbdare, în panică, văzând că noi nu îi deschidem?

Marquez spune undeva: „Nu te agita atât, lucrurile cele mai bune se petrec atunci când le aştepţi cel mai puţin.” Doamne, cât e de frumos! Adică Tatăl nu se mânie, nu se agită, stă calm pe locul său, la uşa noastră, conştient că nu poate da buzna în viaţa noastră. Dar ne supraveghează fiecare gest, ne aşteaptă reacţiile şi e gata să intre la cina noastră în eventualitatea că îi vom deschide.

O dragoste utopică?
Asta am învăţat să credem noi. Nu, e o dragoste nebună şi adevărată. Care pe toate le crede, pe toate le rabdă, pe toate le nădăjduieşte. Luc de Clapiers, un autor aproape necunoscut, spunea: “Răbdarea este arta de a spera”. Tatăl nu îşi pierde răbdarea. Stă acolo la uşă ca un câine de pază, umilit şi fericit. Victor Hugo era corect când spunea: „Ai curaj pentru marile supărări din viaţă şi răbdare pentru cele mici. După ce ţi-ai terminat cu bine treburile zilnice, dormi liniştit, Dumnezeu este treaz!” E chiar la uşă. Uneori atât de aproape de tine!

Asta nu vedea fiul cel drept din Evanghelie…
Exact. El le avea pe toate, suflarea Tatălui zilnică, vorbele sale, inima sa, căutătura sa, poate chiar mânia sa. Dar s-a plâns că nu i s-a dat un ied. Şi Tatăl, mirat, îi spune: „Dar tu ce doreşti? Tu, de fapt, le ai pe toate. Mă ai pe mine, iubirea mea, sufletul şi veşnicia mea!

Cum rezistă iubirea?
Să stai în faţa muţilor şi a surzilor este o artă şi un curaj. Marquez spune ceva de genul că „iubirea adevărată este limba pe care surzii o pot auzi şi orbii o pot vedea”. Cu alte cuvinte, ea nu se împiedică de social, de imediat, de o clipă. E dependentă de eternitate. Tatăl stă la uşă şi se gândeşte că, dacă în această clipă nu I se deschide uşa, până la urmă lucrul acesta se va întâmpla. Mâine sau poimâine. Pentru că iubirea spintecă fiinţa. Pătrunde dincolo de simţuri. De văz, de auz, de distanţe, de ore. E o forfotă adunată în ghemul splendorilor de răbdare. Stă pe cruce şi cântă. Vede cerurile deschise şi, cum spune Schiller: “Iubirea e preţul iubirii!” Sau sfântul nostru Brâncuşi: „Iubirea cheamă iubire. Nu este atât de important ca să fii iubit, cât să iubeşti tu cu toată puterea şi cu toată fiinţa.”

Şi la final…
Nu cunosc teoretizarea parabolei întoarcerii fiului risipitor. Sunt un om care nu mă pot amesteca cu niciun tipic. Oriunde sunt constrâns, simt ipocrizie, fie chiar şi de legile eterne. Iar Sfântul Cipirian îmi dă apă la moară când afirmă: „Dragostea este adevărata slujbă pentru Dumnezeu!” Ce frumos! Ce greu! Greu pentru mine, pentru că vorbesc din supliciul omului care nici nu a pus început iubirii.

Şi atunci?

Totul e simplu. Mă voi duce la şcoala iubirii. Ca să învăţ iubirea. Îmi iau drept argument cuvântul pe care mi l-a spus odată Octavian Paler: „Am învăţat să iubesc, ca să fiu iubit!”

Catalin Dumitrean

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *