LOADING

Type to search

Zambetul fara singuratate

Ortodoxie si traire

Zambetul fara singuratate

Share




Să zâmbim! La Vitezda nu se zâmbea şi un om a trebuit să aştpet 38 de ani pentru ca să zâmbească din nou. Să zâmbim ca să fim altfel. Zâmbetul e rugăciune , e terapie psihiatrică, e operaţie estetică şi în cele din urmă cel mai bun tovarăş de drum!

 X
Oficial, scăldătoarea de la Vitezda nu mai există. Poate doar câteva relicve antice care amintesc pe unde se deschidea Poarta Oilor în drumul ce urca de la Ierihon la Ierusalim. Slăbănogul din evanghelia duminicii ce s-a scurs rămâne însă în conştiinţa noastră, un fel de barometru al propriilor singurătăţi. O singurătate de care nu ne plângem, dar pe care o constatăm cu ochii deschişi spre cer. Un fel de monahism neaşteptat, pe care omul şi-l asumă în lipsă unor soluţii de viaţă limpede.
X
La Vitezda nimic nu era uman. Doar o competiţie a bolnavilor dornici de însănătoşire. Ce crudă e singurătatea bolnavilor. Nu ajunge că eşti în durere, mai trebuie să te războieşti şi cu „fraţii” tăi de amărăciune. Ideea era, cine „va fi primul” care să intre în apă… Acela doar se vindeca. Întotdeauna cel dintâi. Un înger „al Domnului” atingea apa şi la tulburarea ei „întâiul” era ales. Acest fapt sună greu, ca o selecţie cerească după principiul fără de principiu. Să fi cel mai bun, să fi întâiul, să fi doar tu şi nimeni altcineva… Sună prost, sună inegal, sună a ziua de azi, că doar în capitalismul de astăzi suntem învăţaţi „să fim cei mai buni”, „să fim învingători”, „să fim primii”… Pentru ă şi astăzi nimic nu a rămas uman. Nici măcar suferinţa. Iar singurătatea dezumanizează, te transformă în „om acru”, obosit de social şi poate de tine însuţi.
X
Îmi plac oamenii care zâmbesc în suferinţă. Am scris atât de mult despre lacrimi

 încât am impresia că sunt eu însumi un autoflagelat. Prima tendinţă în cazul unui necaz este de a-i cere socoteală lui Dumnezeu. Am întâlnit însă oameni care l-au iubit atât de mult pe Dumnezeu, încât pierzând o valoare umană sau sentimentală au aplic fără interogaţii iovianul: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat!”. Zâmbetul este cel mai frumos dar al omului. Lângă oamenii zâmbitori mă simt eu însumi mai bun, mai cald, mai altruist sau gata de orice jertfă. Pentru că zâmbetul deschide poarta Împărăţiei Cerurilor.
 
 




Voi fi o floare
 
 
Am să mă devin o floare albă,
Şi am să mă întorc în stâncă,
Să regăsesc iubirea caldă,
Şi palma cerului adâncă.
Să stea doar Dumnezeu cu mine,
Prin ploi să îmi trimită vorbă,
Că cerul din durere vine,
Şi nu din zâmbete la normă.
Probabil o să-mi fie straniu,
Şi la început ceva bicisnic,
Fără acel mirabil craniu,
Prin care mă credeam idilic.
Şi lumea o să-mi pară veche,
Un fel de roată ce se învârte,
Ca şi o tragică pereche,
Ce şi-a pierdut din legăminte.
Pe stâncă nu vor fi probleme,
Şi nici jandarmi de fericire,
Şi de nimic nu mă voi teme,
Voi fi doar floare şi iubire.
Şi-ntr-un târziu, aşa deodată,
În lume va pătrunde dorul,
De floarea tristă şi mirată,
De floarea ce v-a dat fiorul.

Şi veţi porni prin stânci uitate,
Să întrebaţi ceva de mine,
Şi toate florile mirate,
Vă vor zâmbi cu gânduri line.


Abia atuncea veţi pricepe,
Că viaţa este resemnare,
O floare care blând începe,
Să moară sfânt în fiecare.
 
 
Catalin Dumitrean
 
 
dumitreancatalin@yahoo.com

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *