LOADING

Type to search

Agăţat de poala Domnului, nu‑i mai dau drumul (II)

Editoriale

Agăţat de poala Domnului, nu‑i mai dau drumul (II)

Share

Şansa mea? Faptul că scriu, că mă pot descărca de emoţie, de stres, de anxietate. Şi că pot transmite, pe de altă parte, bucurie, speranţă, optimism. Dar alţi părinţi, care trec prin astfel de încercări şi nu au talantul scrisului, ba chiar nu au nici măcar cu cine vorbi despre necazurile lor…? E groaznic să nu poţi împărtăşi cu nimeni trăirile tale, să le ţii înăuntrul tău, să te sufoce, să te înăbuşe. Permanent, ceas de ceas, zi şi noapte. Mai ales noaptea, pe la ora 2, când „este ora maximei lucidităţi”, aşa cum a simţit‑o Nicolae Steinhardt…

Liturghie în lacrimi

La ora aceea, gunoierii şi măturătorii sunt stăpâni peste oraş. Nici maidanezii nu sunt treji de‑a binelea, moţăie pe sub maşini sau pe treptele blocurilor. Bucureştiul se desface din somn pe la ora 6, vară fiind, şi începe timid să vibreze. Ei bine, chiar atunci noi urcam treptele albe de piatră ale Bisericii Sfântul Ilie Gorgani, de pe cheiul gârlei. Era o zi de vineri, mai exact eram în data de 19 iulie, la 10 zile de la nenorocire. Maria era încă la „Grigore Alexandrescu”, la Terapie Intensivă, pradă unor contracţii musculare oribile, numite tetanii. Era trezită din comă, deschisese ochii, dar erau goi, nu vedea – sau părea că nu vede prin pupila perfect rotundă, ca un glob verzui şi rece. Strigăte guturale, nefireşti, izvorâte dintr‑un creier vraişte, aflat în mare dezordine, arcuiri permanente (copila stătea literalmente în ceafă şi‑n călcâie!), dinţii care îi scrâşneau, glucoza pompată prin perfuzii – asta era starea dramatică a fetiţei noastre atunci când am primit invitaţia de la părintele Silviu Tudose, parohul de la Sfântul Ilie Gorgani, să participăm în zorii zilei la o Liturghie pentru Maria, cu toată familia. Desigur, am primit cu emoţie şi uşurare propunerea parohului nostru şi, bucurându‑mă că vom fi doar noi la ora aceea în biserică, urcam înfrigurat treptele locaşului. Intru, şi ce să vezi? Deja erau adunate câteva persoane, dar şi vreo doi copii, ai părintelui Silviu. Liturghia începe şi din acel moment nu mi‑am mai putut opri şirul de lacrimi, care se pornea la fiecare ectenie, la fiecare rugăciune, la fiecare îngenunchiere. Toate cuvintele Sfintei Liturghii păreau că au legătură cu ceea ce ni se întâmpla nouă în acele zile! Totul era „regizat” dumnezeieşte, te regăseai – ca suflet speriat şi îngenunchiat de evidenţele realităţii – în toate cântările, în toate invocările Duhului Sfânt. Pe El Îl aşteptai, în El te încredeai şi El S‑a arătat a fi, real, Mângâietorul. Nu mi‑am imaginat că poţi crede cu atâta tărie în acest atribut al Sfântului Duh, dar mai ales că mângâierea poate veni tocmai prin lacrimi, suspin şi rugăciune îndesată…

Într‑un moment al slujbei, cam pe la jumătate, mă uit puţin în spatele meu. Şi ce‑mi văd ochii? Biserica plină pe sfert! Zeci de creştini, unii în genunchi, alţii rugându‑se în picioare, pur şi simplu, mulţi tineri, oameni de toate felurile adunaţi în acea dimineaţă încă nedesprinsă bine de noaptea toridă de iulie, veniţi cine ştie de unde din oraşul ăsta uriaş şi impersonal, să se roage pentru un copilaş bolnav… Doamne, mare eşti Tu, prin aceşti mai mici ai Tăi! Câtă măreţie poate ridica în slăvi solidaritatea umană, astfel încât Îl înduioşează şi pe Dumnezeu din cer! M‑am gândit imediat la creştinul din mine, dacă eu însumi aş fi venit la ora 6 dimineaţa să mă rog, chiar pentru cineva cunoscut…? Spre marea mea ruşine, am ştiut că – cel puţin până în acel moment al vieţii – nu, nu aş fi venit. N‑aş fi cedat confortul cearceafului, dulceaţa somnului din răcoarea dimineţii de iulie, să vin să mă rog o oră şi jumătate în biserică. Nu mi‑aş fi „bruscat” ziua aşa, nu aş fi părăsit tabietul singular al cafelei pentru a face loc rugăciunii de obşte. Dar credinţa tocmai asta e: neputinţa transformată în virtute, neverosimilul devenit verosimil. Hristos ne cheamă la acte de eroism personal posibil, de virtute în cuantum ridicat, însă profund omenesc, de atenţie şi gingăşie la îndemână. Prin acel autobuz matinal luat din cine ştie ce periferie urbană şi care te‑a adus la biserică să te rogi pentru un copil necunoscut tocmai ai luat calea raiului, în centrul căruia îşi dau întâlnire astfel de suflete duioase.

„Copilă, ţie îţi zic: nu pleca, rămâi cu noi!”

La sfârşitul celor 72 de ore, adică la finalul celor 3 zile de la stopul cardio‑respirator este „sorocul”. Atunci se aleg apele, afli dacă e bine – cât de cât – sau dacă e rău; ori foarte rău. Mai precis: după 3 zile (tot timpul, în viaţa noastră, apar aceste 3 zile, pare un interval de neocolit), medicii îţi spun care este starea copilului aflat pe patul de suferinţă. Şi mai pe direct: dacă are şanse sau nu să trăiască, dacă respiră singur, dezintubat, dacă a făcut edem cerebral în urma hipoxiei care a durat zeci de minute (minimum 20, după calculele noastre, 40 după cele ale medicilor de la Urgenţă, care au cronometrat manevrele de resuscitare) sau dacă va fi un trup inert, aflat în stare vegetativă. Toate perspectivele acestea erau pur şi simplu îngrozitoare, nu te poţi gândi la ele fără să simţi un fior de gheaţă pe şira spinării, dimpreună cu o gură uscată iască. Edemul cerebral părea ceva de neevitat, toate prognozele indicau acest teribil deznodământ. Mă gândeam cu groază: Doamne, dacă creierul a stat fără oxigen, neirigat, atâtea minute (timp în care au apărut leziuni grave, mă gândeam aşa, pe bună dreptate, câtă vreme medicii spun că după 4‑5 minute fără oxigenare creierul suferă traume ireversibile), şi dacă va mai face şi un edem cerebral, în care creierul se „umflă”, suferind noi avarii şi traume, ce va fi cu copilul meu după toate acestea? Un gând cu care, pur şi simplu, nu poţi trăi, căci emană atâta durere şi deznădejde încât este ceva insuportabil. Mai mult, o foarte cunoscută doctoriţă (neurolog pediatru), adusă special în acea duminică din week‑end direct la spital, a constatat în privirea Mariei sindromul „apus de soare”. Fetiţa era încă în coma indusă, doctoriţa i‑a ridicat pleoapele umflate de barbiturice şi s‑a uitat la pupilele ei. A întors capul şi a spus că vede în ochii fetiţei acel „apus de soare”, că nu e bine, că ar putea fi vorba totuşi despre un edem. Înnebunit, pradă unei disperări paterne lesne de înţeles, am recurs la singura „acţiune” care îmi era la îndemână: să mă rog! Aşadar, fentând vigilenţa personalului medical (ostil oricărei forme de duioşie părinteşti manifestată în secţia lor de Terapie Intensivă, deşi sunt sigur că mângâierea părinţilor face parte din terapia de vindecare a copiilor!), mă duc întins la patul pe care zăcea Maria, mă strecor printre firele şi tuburile care îi acopereau făptura fragilă, mă apropii de urechea ei şi fiind convins că mă aude îi strig şoptit, apucându‑o tare şi de mână: „Maria, ţie îţi zic: nu pleca! Întoarce‑te înapoi, la părinţii tăi, la cei dragi! Nu ne părăsi, nu e ceasul acum! Copila mea, întoarce‑te! În numele lui Iisus Hristos, Domnul vieţii, îţi spun: întoarce‑te!”. Ce poate spune şi face un părinte disperat…! Cu toate astea, am plecat liniştit, sau mult mai liniştit decât până atunci.

RMN‑ul de a doua zi, făcut în condiţii tehnice precare, a indicat totuşi, fără dubiu, că Maria nu a avut edem cerebral. Şi acum spuneţi voi: nu e o minune? Chiar dacă a primit tratamentul corect şi adecvat prin perfuziile cu Manitol, lipsa oricărei forme de edem şi absenţa aproape totală a leziunilor profunde şi ireversibile arată că asupra ei a lucrat „pe direct” harul lui Dumnezeu. Chiar aşa, dacă este Domnul vieţii, e clar că El nu poate îngădui moartea. Sau, cel puţin, nu acum…

(va urma)

Răzvan BUCUROIU

P.S. Din păcate, neverosimilul este repetabil. În seara zilei de 23 octombrie, inima Mariei s‑a oprit din nou, pentru scurtă vreme, şi a repornit în maşina cu care goneam spre Spitalul de Urgenţă. E limpede că nu mai vorbim despre un accident, ci despre o serie, despre o regulă, care are consecinţe dramatice. Doctorul Adrian Stanciu, întors în Bucureşti de urgenţă în acea noapte, a reafirmat – la căpătâiul copilului – că singura soluţie este aflarea diagnosticului la o clinică din Europa…

maria 1

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *