Arsenie Papacioc in cer

Mă temeam că va pleca. De fapt, mă aşteptam mai de mult. În ultima vreme circulau tot felul de zvonuri: „Părintele Arsenie e la spital!” Lumea exagera ca de obicei. Când iubeşti îţi vine uşor să exagerezi.

Spui despre celălalt enormităţi, fapte imposibil de realizat, mimezi împlicare şi ceri respect. Aceasta e condiţia umană. O condiţie parcă prea mult exagerată. Avem impresia că suntem zei şi iubim zei.

Întotdeauna cei pe care îi iubim sunt zei. Dar, de fapt, ei nu sunt zei. Sunt oameni pur şi simplu. Cu slăbiciuni, cu clipe de proastă inspiraţie, cu eşecuri, cu vorbe triste etc.

Dar, noi, nu şi nu… Vrem zei în jurul nostru. vrem să iubim zei. Şi de aici tot clavarul vieţii ce o experimentăm. Cu eşecuri, cu morţi, cu oameni care „ne dezamăgesc”…

Părintele Arsenie nu a fost un sfânt, dar ca să nu-mi judecaţi împietatea vă spun: De abia de azi va fi un sfânt! Un sfânt pur şi simplu! Un sfânt care mai întâi a fost om şi a iubit nespus. Pe mine, pe tine, pe voi…

Ne-a iubit ca om, tocmai pentru că nu s-a crezut un sfânt! Şi de aceea ne-a înţeles mereu. Ne ierta pe toţi îndiferent de slăbiciuni, de păcate, de poverile cu care intram pe uşa sa. Ne privea deschis şi apoi ne vorbea simplu şi frumos.

Un lucru imposibil pentru cei ce văd în ortodoxie doar sfinţi şi niciodată oameni! Voi ce ziceţi?