LOADING

Type to search

Editoriale

Cât de ipocriți putem fi?

Share

Sunt ipocriți atunci când:

1. Ne mândrim cu legăturile noastre cu oamenii evlavioși, ca și cum ar fi suficient că îi cunoaștem, fără să le copiem modelul de viețuire.
2. Criticăm excesiv pe cei păcătoși, ca și cum ne-am delimita verbal de ei, de parcă nu știm că și noi facem acele păcate.
3. Ne legăm de detalii și uităm esența, de parcă dacă nu am ajutat zece sărmani poate fi iertat doar pentru că nu am mâncat în post biscuiți cu lapte.
4. Suntem mereu suspicioși, triști, fricoși să nu ni se dea pe față impostura.
O grămadă de obligații, prea multe etichete, cochetării, socializări forțate. Prea mult din nimic și deloc din ce trebuie. Căldurică și păpică, dar nu pentru alții. Concedii și confort. O imagine, o fotografie, un idol, un tablou al corectitudinii anormale. Risipă de hrană, plictiseală, snobism. 
 
Ipocritul nu va intra în Rai, pentru că e plin de viclenie și nu vrea să fie izbăvit de cel viclean. Azi numim viclenia șmecherie. Dar șmecheria rămâne fraudă, escrocherie. Deci, ipocritul este un escroc ieftin. Dacă i s-ar interzice să vorbească de rău pe altul, ipocritul ar muți.

Oare de ce ateii ne consideră ipocriți?

Se înșeală ei atât de amarnic? La ultimele donări de sânge pentru un pacient, nu am reușit să mobilizez decât rockeri. Mulțumesc, Bobi! De ce zecile de buni creștini se eschivează?! Ipocrizia este de fapt ca un joc de rol: ne prefacem că suntem ai lui Hristos, dar nu Îl cunoaștem, habar nu avem ce vrea de la noi, de fapt. Lucrurile rămân simple: Hristos nu i-a numit niciodată ipocriți pe apostoli!

***

Ipocritul se dorește stăpânul creației.

Etica ipocriților este de sorginte burgheză: dezgust în fața suferinței și a Crucii, moartea ca subiect tabu, ascunderea cimitirelor, calomnierea sacerdoților. Rezultă că, deși analizăm corect realitatea, nu îi mai înțelegem sensul. Asta duce la o prăbușire lăuntrică totală (constată Ernest Bernea). Ipocritul este descumpănit: deschide larg ușa negației. Astfel, ipocritul trăiește după un model malefic: este complexat, este inconsistent. Este copilul din flori al orgoliului, făcut cu neputința. În această evoluție malefică, ipocritul se vinde. Devine chiar un maestru al diversiunii, un falsificator, un iluzionist, un mincinos. Radu A. ne învăța: Minciuna se numește azi marketing.

Ipocritul își lansează produse cu brandul lui, candidează la tot feluri de alegeri, are rețele de comunicare, își urăște semenii, se aliază  cu bogații. Exact ce nu face Iisus Hristos niciodată.

 

Iosua 1, 3: Pământul făgăduinței aparține poporului ales. E un dar divin, nu e meritul lor. Să nu ne arogăm merite care nu ni se cuvin. Să recunoaștem că harul nu e al nostru, noi doar beneficiem de el.
Iosua 2, 1: Ierihonul are noi locuitori, prin puterea Domnului. Cei vechi au fost nedemni de cinstea de a locui în cel mai vechi oraș din lume. Cei vechi s-au încrezut în idoli imaginari și acum culeg o victorie imaginară.
Iosua 6, 1: Poporul ales trebuie să nu aibă nici o legătură cu cultura și cu materialismul popoarelor păgâne din jur, nu doar să se prefacă că fac asta. Dumnezeu îi instruiește pe cei aleși, le dă indicații tactice clare referitor la misiunea lor specială. Această educație formează o conștiință mult mai echilibrată, dacă ne gândim la cruzimea acelor secole însângerate, de la Iosua Navi până la Macabei. Mesajul este extrem de optimist: câtă vreme Dumnezeu este cu noi, nu avem de ce să ne temem. Să ne fie frică doar să nu rupem Alianța din nesăbuință.
Iosua 7, 1: Cei care nu vor să părăsească idolii se gândesc doar la câștigul pe care ei îl fac prin afacerile lor cu duhurile întunecate. Aceeași problemă o vor avea peste secole sfinții, de la Pavel în Filipi, până la Ioan Maximovici în San Francisco. Mulți dintre contemporani nu vor să renunțe nici în ruptul capului la astfel de profituri drăcești și declară război lui Dumnezeu, de dragul bogățiilor lor putrede. Cât de lacomi putem fi?
***
Tema revenirii la Dumnezeu este permanentă și fundamentală în Biblie. Dar această convertire trebuie să fie sinceră, reală, totală și neinteresată, izvorâtă doar din iubire, nu din capriciu sau pentru că e la modă.
Matei 6, 24: Nu putem servi și lui Dumnezeu și banului. Somptuozitatea materială poate să subjuge întreaga inimă a omului.
Matei 15, 24: Rătăcirea constă în pierderea simțământului religios adânc, în căderea într-un formalism rigid, într-o ipocrizie sâcâitoare.
Marcu 1, 17: A-L urma pe Hristos înseamnă să devii discipolul Lui. Această urmare cere nu numai însușirea unei teorii, memorarea unor poezii, ci o legătură strânsă cu Persoana Lui, o colaborare voluntară la Lucrarea Lui și o acceptare a oricărui test de dragul Lui.
Marcu 1, 34: Hristos nu primește mărturia demonilor, pentru că această mărturie nu are valoare de credință.
Luca 2, 34: Față de Hristos, omul nu poate avea o atitudine de indiferență. Alegerea nu se poate face decât pentru El sau împotriva Lui. De această alegere depinde mântuirea sau osândirea fiecăruia. Ipocrizia înseamnă să Îl respingi, dar să aștepți mântuirea.
Ioan 1, 12: Urmarea de căpetenie a faptului că Hristos S-a întrupat este înfierea noastră divină. Nu poți moșteni nimic, dacă nu ești adoptat de Tatăl. Adevărații orfani sunt cei care nu Îl recunosc pe Dumnezeu ca Tată. În virtutea libertății, orice copil poate refuza adopția.
Romani 7, 15: Numai credința poate lumina conștiința omului, ca să înțeleagă starea de rătăcire în care se află sub stăpânirea păcatului. Un om fără credință însă, nu va recunoaște starea de rătăcire, ci va blama mereu pe alții și se va afunda în prăpastie.
***
II Petru 1, 13: Corpul omului (muritor, nestabil ca și cortul unui nomad) este locuința trecătoare, cât durează viața aceasta. Ipocrizia este să ne comportăm ca și am uita că vom muri.
II Corinteni 5, 19: Apostolii vestesc lumii împăcarea cu Dumnezeu. Împăcarea cuprinde nu numai bunele raporturi ale omului cu Dumnezeu, ci și înfrățirea tuturor oamenilor, bunăvoirea și solidaritatea. Ipocrizia înseamnă să pozezi în discipol, dar să nu suporți pe alții, să nu îi ajuți, să nu te rogi pentru ei, ca și cum te-ai mântui singur.

Despre multitudinea de replici anticreștine din filme și din cărți, din muzică și din teatru ce să zicem? Că e multă ipocrizie? Cu siguranță. Un film românesc din 1972, de exemplu, propune o replică-refren: Nu-mi place mila lui Dumnezeu. Exemplele sunt prea multe și generații întregi au mințile otrăvite cu astfel de blasfemii. Tudor Octavian avea o vorbă: Oamenii nu sunt la fel, iar diferența o fac cărțile pe care le citesc.

***

Pacea pe care Părintele-din-sat o răspândește în jur clatină ateismul și cutremură materialismul științific. Dincolo de agumente academice, sinceritatea părintelui deschide o ușă a unei lumi fără viclenie, fără spaimă, fără ipocrizie.
Nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu. Așa cum nici ipocrizia nu se întâmplă fără voia noastră. Domnul este scăparea noastră din toate necazurile. El este bucuria noastră, viața noastră, iubirea noastră.
Am niște prieteni, cărora li se pare greu să stea o oră în noaptea de Paști la Slujba Învierii, dacă picură puțin, dar nu au nici o problemă patru ore pe furtună la un concert pe Cluj Arena. Doamne miluiește!
Tags:

You Might also Like

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *