Cuvinte pe limba altora

De ce îşi închipuie oare oamenii că, povestindu-le bătrânilor despre moarte, deţin o abilitate de a le vorbi „pe limba lor”, aşa cum, când vor să fie înţeleşi de copii, se prostesc şi sar litere, stâlcind fără noimă cuvintele…
Bătrânii gândesc despre sine în limitele în care îşi percep vârsta sufletului. Este umilitor să le aduci mereu aminte că sunt mai aproape decât tine de moarte, doar fiindcă tu ai faţa întinsă şi corpul sprinten. Viaţa li se pare în aceeaşi măsură eternă şi lor, ca şi celor tineri.
„Eternitatea aceasta, pe care omul nu o are în sine, este un dar al lui Dumnezeu. Nemurirea sufletului nu se datorează substanţei lui eterne, ci voinţei lui Dumnezeu care vrea să menţină veşnic în existenţă orice făptură pe care a creat-o. Dumnezeu este izvorul binelui, iar o lipsă a relaţiei cu el devine sursa răului”(Iulian Tiganelea – Existenţa, non-existenţa şi răul ca reîntoarcere la neant)
Minunată pledoarie pentru rugăciune, sub toate formele ei: rugăciunea memorată, rugăciunea după cărticică, rugăciunea strigăt (Doamne, nu mă lăsa!), rugăciunea primită de la altul şi care te ajută să ţi-o reiei pe a ta.
Nicicând nu simt atâta rapiditate a răspunsului la rugăciune, ca atunci când o fac împreună cu un copil, scăldat în lacrimi de mărturisirea lui:
-Mi-e dor de mama!
Uneori, când mama s-a înălţat la cer, Sfânta Fecioară deleagă unei fiinţe apropiate harul matern al creşterii lui. Dar nu întotdeauna primeşte un răspuns convenabil. Cât egoism, câte refuzuri din partea celor care nu vor să-şi schimbe tabieturile, ca să asculte şi să împlinească un sfat îngeresc! Atunci, ea merge din suflet în suflet, cerşind asumarea acestei minunate cruci, care înseamnă creşterea unui copil rămas fără părinţi.
Ori de câte ori mi s-au dat slujiri peste puterile mele, am simţit harul ajutorului dumnezeiesc: după ghemuirea mea sub cruce –  ridicarea ei, înlocuirea cu un fluid extrem de uşor, care îmi dubla coloana vertebrală şi îmi permitea să le fac pe toate parcă plutind. Doamne, îţi mulţumesc pentru crucile mele, pentru iubirea cu care mi le alegi! Să nu mă tem vreodată că nu voi putea, căci nu eu pot, ci Domnul pe care Îl chem, lipit de neputinţa mea!
Din când în când, fetiţa plânge „mi-e dor de mama”, iar eu îi spun cu optimism: hai să ne rugăm! Ca prin minune, plânsul trece, ba chiar o mare veselie o cotropeşte. Seara priveşte cu încântare baletul Copelia, recunoaşte melodiile, îi place ideea oamenilor mari care creează, se îndrăgostesc şi se minunează de păpuşi. Gata cu desenele animate, unde aproape nu găseşti feţe de oameni! Doar locomotive cu ochi, viermi şi cocoşi umanizaţi, raţe-învăţătoare, şoricuţe atotştiutoare, bătăuşi şi certăreţi fără număr, nu vezi o mamă, oricât ai butona…
Cum să te consolezi?!
Şi câţi copii, ai căror părinţi sunt nevoiţi să lucreze şi să-i lase singuri până seara târziu sau până în adolescenţă târziu, nu-i sfătuiesc în deznădejde:
-Deschide şi tu televizorul…
„Mai degraba decât o categorie morală, răul este un eşec existenţial, un mod de a exista, paradoxal mai apropiat de a nu fi decât de a fi, fiindcă existenţa creaturii provine de la Dumnezeu.” (Iulian Ţ.)
Să vorbim în limba Lui oricărei făpturi-sub-soare pe care vrem să o consolăm, fie bătrân sau copil. Oricine înţelege limbajul iubirii, al bunătăţii, al milei, fără să schimbăm o singură literă din el.
Să ne amintim că, încă de când s-au scris Evangheliile, revelaţia lor confirma:
-Şi Cuvântul era Dumnezeu…