Despre durere

Când voi putea spune că m-am predat cu totul lui Dumnezeu?
S-a întâmplat cu adevărat doar într-o noapte când, dintre toţi ai casei, doar eu am rămas pe picioare, adică fără febră, fără frisoane, fără să gem în aşternutul meu.
-Ce mă fac cu ei, mă întrebam, simţind uriaşa răspundere a celui pe care boala a consimţit să-l evite, ca pe un medic din vremea ciumei, doar pentru a-i asista pe ceilalţi. Şi orice decizie nechibzuită aş fi luat în privinţa lor, îmi putea primejdui chiar mântuirea.

Treceam de la un pat la altul, iar iubirea pentru fiecare bolnav, nepreţuit şi parcă imposibil de salvat, mă durea ca o naştere. Mă rugam fără încetare, încălzind sticle cu apă, frecând tălpiţe cu oţet, destupând şipuri cu licori aromate. Eram departe de oraş, de orice spital şi nu ştiam să existe vreun medic în locul unde mă aflam. Din când în când, mă aşezam să citesc, în priveghere, câte o pagină din scrierile stareţului Ieronim Simonopetritul (1871-1956) care, „ca toţi bineplăcuţii lui Dumnezeu, şi-a tăinuit viaţa.”
Oare faptul că eu îmi povestesc durerile supără pe Domnul?
Stareţul Ieronim „era aspru cu sine şi nu aduna cunoştinţe deşarte, ci libertatea şi puterea de a se ridica de la cele pământeşti” scrie monahul Moise Aghioritul, biograful său. Îmi spun că, poate durerea este o asemenea şansă a desprinderii. Deşi, ce lucru poate fi mai intim şi mai greu de mărturisit decât durerea ta?

În vremea noastră este la modă să-ţi povesteşti succesele, călătoriile cu diurne de basm, obiectele performante pe care ţi le permiţi (descrierea lor o depăşeşte în detalii pe cea a peisajului, în epoca romantică)… dar durerea, pe cine să mai intereseze?! Poate că ea ni se dă când uităm să privim, de prea multe zile, spre Crucea Domnului, spre durerea Sa.

Ce minunat şi smerit scria stareţul Ieronim despre durere! Pentru un om al rugăciunii, ea se leagă aproape întotdeauna de o minune.
„Deşi durerea se mărea încet-încet, am păstrat aceasta ca pe o taină, îngrijindu-mă singur. Am fost nevoit să mă leg, dar aceasta mă deranja. În cele din urmă, m-am vindecat pe nesimţite, fără medicamente sau operaţie. Era 26 septembie, când se prăznuia Sf.Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu şi se săvârşea privghere. Pe Sf.Ioan îl aveam la evlavie de când eram mic. Când a venit vremea să cântăm pe larg Doamne, strigat-am… un monah ce stătea lângă mine m-a întrebat dacă doresc să cânt în locul cântăreţului din dreapta. În acea clipă, gândindu-mă la hernie, am intrat în strană, făcându-mi semnul Sfintei Cruci şi, rugându-l în sinea mea pe Sfânt să mă ajute, am început să cânt. Îndată am simţit cum hernia a intrat la locul ei, aşa cum ieşise şi de atunci, nu m-a mai supărat. Astfel am fost vindecat în chip minunat prin mijlocirile Sf.Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, al căui har tămăduitor şi ajutor îl mărturisesc.”

Trec iarăşi spre odăi să ating frunţi şi să ascult respiraţia tot mai calmă a bolnavilor mei. Şi dintr-o dată, îmi simt palmele înconjurate de mănuşile voluminoase ale unui câmp minunat, iar umerii fâlfâind discret, de o nevăzută butaforie. Mă opresc cu totul, ca să-I percep mai intens Prezenţa. Însuşi corpul meu simte un înveliş de har concentrat, când mi se pare că aud:
-Nu te teme. Este destul să-i mângâi şi să-i iubeşti. Mâine vor fi cu toţii sănătoşi.
Şi aşa au fost.

Elena Frandeș