LOADING

Type to search

DESPRE VULNERABILITATE

Editoriale

DESPRE VULNERABILITATE

Share

Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari (1 Corinteni 1:27) – despre VULNERABILITATE

 

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!

 

Vulnerabilitatea este o stare interioară, o stare emoțională, psihică, în care forul nostru interior ne transmite că anumite lucruri nu sunt în echilibru; vulnerabilitatea vine întotdeauna la pachet cu o stare de teamă, care se poate croniciza și poate cauza deznădejde. Toate aceste lucruri se întâmplă, deoarece avem tendința de a fugi de durere (determinând refugiul în plăcere, iar plăcerea cauzează durere – Sf. Maxim Mărturisitorul), de a ne ascunde, a masca durerea cu orice preț, pentru că avem impresia (greșită) că acest lucru ar putea să potențeze exteriorul, să-i dea putere asupra noastră, să schimbe părerea celor din afară despre noi.

Când suntem vulnerabili, avem impresia că urmează să fim atacați de inamicii exteriori. Trăim cu această convingere și facem tot ce ne stă în putință pentru a ne ascunde vulnerabilitatea, încât uităm că suntem cel mai ușor de atacat din interior, pentru că atacul interiorului este unul care nu este semnalizat de nimic. Iar acest atac se realizează prin gânduri, cuvinte, sentimente. Poate nu întâmplător spunea Mântuitorul: „cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pe om(…)” (Matei 15, 18-20) sau „orice împărăţie, dezbinându-se în sine, se pustieşte şi casă peste casă cade.” (Luca 11:17 – Domnul Iisus Hristos este acuzat că scoate demoni cu Beelzebul, căpetenia demonilor)

Trăim o viață agitată, în care valorile nu sunt deloc sănătoase, iar asta se vede cu ochiul liber. Lumea geme de suferință, de apăsare, disperare și necredință. Iar suferința lumii, este suferința noastră, a tuturor. Toți contribuim la această stare generală de haos prin trăirile interioare și prin lipsa curajului, prin lipsa autenticității, credinței, iubirii, iertării etc. Cum? Afișând măști. Masca omului fericit, a omului bogat, a celui sigur pe puterea lui interioară, a celui nepăsător și imposibil de afectat. Însă noi nu suntem așa. Nu am fost creați așa de Dumnezeu.

Abia atunci când vom avea curajul de a sta față în față cu noi, lăsând la o parte toate măștile, vom avea șansa de a ne vindeca prin harul lui Dumnezeu. Omul nu poate prin el însuși să se vindece. Are nevoie de Doctor. Însă pentru a ne bucura de ajutorul Doctorului este necesar să acceptăm că ne doare. Iar această acceptare în sine doare mai rău decât durerea pentru care avem nevoie să mergem la Doctor. De ce? Pentru că ego-ul doare, iar când vrem să ne „omorâm” ego-ul, el luptă din răsputeri să nu se întâmple asta. Iar el este foarte, foarte abil! Cu fiecare moment în care ne smerim, ne acceptăm păcatele, greșelile, neputințele, cu fiecare clipă în care recunoaștem că greșim și suntem vulnerabili ne atacăm întru „moarte” ego-ul. Ne lepădăm de noi. Lepădarea doare! Însă doar prin această lepădare putem face loc în firea noastră pentru simțirea harului lui Dumnezeu. Doar curățând o rană (iar acest proces e dureros) putem să ajungem la vindecarea acelui loc. Doare să accepți că nu ești așa cum crezi, că nu ești așa cum lumea te vede sau vrea să te vadă. Însă această durere, dacă e trăită, îndurată, acceptată cu și alături de Dumnezeu, prin prezență și rugăciune, poate să devină eliberare din robia părerilor, închipuirilor, dorinței de a fi pe plac celor din jur.

Este necesar, da, să slujim aproapelui în iubire pe cât putem, știm și înțelegem această taină, însă asta exclude transformarea noastră în ceva ce nu suntem. Poate părea înfricoșător și dezarmant să vrei să accepți că ești vulnerabil, din cauza acestei dureri și a adevărului pe care urmează să-l cunoști despre tine, însă vestea bună este că Dumnezeu te cunoaște deja, că El deja te iubește așa cum ești și vrea să te accepți și tu, pentru a putea începe procesul de curățare a sufletului și a minții. Dumnezeu ne iubește prea mult pentru a ne lăsa așa cum suntem, în această mocirlă a păcatului, a neputinței.

Iar asta cere timp și e acompaniată de durere. Însă durerea este dătătoare de viață, e durere de naștere care aduce bucurie, după cum spune Maica Siluana Vlad. O bucurie care nu se mai ia de la noi. Când stăm față în față cu noi, cu tot ceea ce suntem și ne pocăim pentru tot, începe o nouă viață. Asta înseamnă că totul va fi bine doar pocnind din degete? O casă este deja construită doar pentru faptul că am terminat de realizat schița ei? Nu! Deci, este necesar să parcurgem un drum, este o împreună-lucrare, a noastră cu harul lui Dumnezeu pe care-l primim din Sfintele Taine. Iată de ce este important să ne Spovedim, să ne Împărtășim și să participăm la tot ce face Biserica în calitate de mamă a noastră, de spital duhovnicesc, de întruchipare a Raiului, a Împărăției pe pământ.

Doare să accepți că ești vulnerabil. Însă mai dăunător este să te lupți să ascunzi vulnerabilitatea. Asta consumă de două ori mai multă energie vitală și sfârșești în deznădejde. Poți fugi de mulți oameni în această viață, dar de tine: niciodată. Oriunde vei merge, crezând că viața ți se va schimba, doar pentru că schimbi cadrul, ajungi să conștientizezi că trecutul te-a ajuns din urmă, că vechile obiceiuri sunt tot acolo, că totul este în tine și cu tine. De aceea este nevoie să ne oprim, să-L chemăm pe Dumnezeu să ne fie alături și să vrem să ne vindecăm. Atunci când vrem, avem toate șansele să reușim.

Așadar, nu vă fie teamă să fiți vulnerabili. Trăiți prezenți în viața voastră, conștienți de ce sunteți, gândiți și simțiți. Trăiți totul cu rugăciune, faceți din toată viața voastră o rugăciune, o comunicare și comuniune cu Dumnezeu în care să-I împărtășiți toate neputințele, gândurile și apăsările cotidiene. Cădeți și vă ridicați. Însă nu singuri. Alegeți să nu fiți nicio secundă singuri, ci clipă de clipă cu Dumnezeu. Mai mult de atât, chemați-L să vă fie alături, să vă ajute să depășiți aceste momente, însă nu trecând „peste”, ci prin toate experiențele, așa încât să ne întărim în credință, înțelepciune și să putem să le fim și altora pildă. Credeți în Adevărul prezentat de Sfânta Scriptură și în bogăția învățăturilor Sfinților Părinți, deoarece mintea este bolnavă și minte mult, vede deformat realitatea, înțelege și judecă totul prin prisma subiectivității, a credințelor false, limitative, a rănilor sale. Iar dacă mintea este bolnavă, orice zvâcnire a sufletului este tradusă ca amenințare a puținului și aparentului echilibru interior.

De aceea, nu vă puneți încrederea în voi (în puterea de a reuși totul singuri), ci în Dumnezeu. Știu! Și asta pare revoltător și cauzează anxietate ego-ului care nu poate accepta să i se ia puterea din mână, să fie coborât de pe tronul vieții voastre și înlocuit cu Dumnezeu. Se simte amenințat. De fiecare dată când mutați atenția de pe voi pe Dumnezeu, ego-ul se revoltă și începe să aducă argumente care să vă facă să cedați și să-l lăsați acolo unde îi este cald și bine, însă acolo de unde vă va conduce spre dezamăgire, lipsă de iubire, de comuniune cu alții. Ego-ul vă conduce spre egoism. Că doar de acolo își trage numele. Acceptând această anxietate pe care v-o provoacă ideea: nu vă puneți încrederea în voi, ci în Dumnezeu, și spunând, vino, Doamne, ați făcut deja primul pas spre echilibru. Spre un echilibru real, de această dată.

„Este mai bine să depindem de Dumnezeu decât să depindem de noi înșine, deoarece a depinde de Dumnezeu înseamnă să depindem de bunătatea cea fără de sfârșit, de iubirea și de armonia desăvârșită, de inima părintească, de dreptate și de lumină, de statornicie și de veșnicie. A depinde de noi înșine înseamnă a depinde de neștiință și de răutate, de ură și de tristețe, de mândrie, de nestatornicie și de întuneric.” (Sfântul Nicolae Velimirovici)

Aveți credință și încredere că vorbele Lui sunt adevărate, că acela este Adevărul, nu ceea ce gândiți sau simțiți voi, chiar și când vi se pare că Dumnezeu tace sau se ascunde de voi nerăspunzând instant la rugăciuni, iar în modul acesta puteți vedea limpede faptul că există în fiecare om două dimensiuni: aceea a adevărului și a minciunii. Cu cât mai mult devenim sensibili (prin rugăciune) la a recunoaște minciuna din noi, caracterizată prin irascibilitate, dorința de a vedea pentru a crede, lipsa de răbdare, empatie, pocăință și mutând atenția de pe minciuna din noi, pe Adevărul lui Dumnezeu care rămâne același în veac, indiferent de ce gândim, simțim, spunem sau credem noi, cu atât înțelegem mai repede și mai clar că vulnerabilitatea nu e deloc slăbiciune, ci putere.

„Dumnezeu nu a venit în lume pentru a eradica suferința, Dumnezeu nu a venit în lume nici măcar ca să o explice. Dumnezeu a venit în lume ca să umple suferința umană cu prezența Lui.” (Paul Claudel)

 

Doamne, Iisuse Hristoase, vino în vulnerabilitatea noastră și vindecă-ne sufletul!

Amin!

 

Răzvan DANC

Tags:

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *