LOADING

Type to search

Iisus Biruitorul

Editoriale

Iisus Biruitorul

Share

Psihologul care a teoretizat sentimentul de biruinţă, considerându-l definitoriu pentru sensul vieţii, cât şi pentru tratarea patologiei stilurilor de viaţă a fost Alfred Adler.

Nu era original, căci cu 19 secole înaintea lui, Iisus Hristos demonstrase biruinţa prin Înviere. Credinţa lumii în biruinţa Sa, spre deosebire de metodele terapeutice ale lui Adler, nu a înregistrat efecte secundare, nici eşecuri.
În creştinism, se ajunge la sentimentul de biruinţă prin smerenie. Nu ştim când apare, Domnul rânduieşte, dar pocăinţa, micşorarea în faţa celuilalt, cu slujire, iubire şi nejudecare, îl face să ţâşnească paradoxal, ca dulce bucurie a fiecărei zile.
Putem birui sentimentul neîncrederii în aproapele (chiar dacă vom fi luaţi de fraieri), dacă avem încredinţarea că Iisus Hristos, care biruieşte moartea pe cruce, este în fiecare dintre noi.

Suntem biruitori, împreună cu Hristos. Biruim în bine şi deci în orice rivalitate a lumii acesteia, pe spaţiul încredinţat nouă de Domnul. Nu ne lansăm în lupte pentru teritoriu, ca negrăitoarele, ci administrăm ceea ce Domnul ne-a dăruit şi a binecuvântat să cultivăm, ca să-i aducem talantul înmulţit. Nu cămătăreşte, după sistemul dobânzilor bancare, ci dăruind cu iubire din ce avem prea mult, din ce ne sufocă spaţiul vital. Şi astfel, vom avea mai mult spaţiu, vom respira mai uşor.
Nu mi-am închipuit că a-mi domina neîncrederea îmi poate fi socotită înfrânare.
Neîncrederea este un dureros păcat de judecare pe care îl facem adesea faţă de aproapele preaiubit. Desigur, ispitiţi de satana. Neîncrederea ne justifică durerea, văicăreala, lenea, învinuirea, suferinţa gratuită pentru clipele neştiute ale celuilalt, pe care îl bănuim păcătos, capabil de trădare. A avea inima curată înseamnă a elimina stufărişul sentimentelor inutile, prin care Domnul nu s-ar hazarda să treacă. Este atât de simplu să-I facem loc!

Şi singurătatea o putem birui: „Dacă decidem să ne încredem sufleteşte în Hristos Mântuitorul, nu vom mai fi niciodată singuri. Fiindcă inima deschisă este cea mai eficientă apărare împotriva singurătăţii.” spune atât de consolator Dumitru Horia Ionescu. Tresar când citesc mai departe: „Păcatul poate fi înţeles ca o formă de singurătate”. Am iubit mult singurătatea şi nu am spovedit-o niciodată drept păcat.
Şi boala o putem birui, dacă o acceptăm drept canon pentru ceea ce nu am mărturisit „de tot”, deci nu ni s-a putut ierta la ultima spovedanie. Poate nu am ştiut cum, poate nu am conştientizat corect păcatul, rana făcută, din vanitate, celuilalt. Deci cine vindecă? Veşmântul preotului, înghesuit prin jocul nostru de coate?! În orice loc al bisericii am sta, medicamentul se află la noi, este credinţa vindecătoare.
Învierea lui Hristos din morţi are ca efect şi ştergerea păcatului, eliberarea din iadul nostru personal, aşa cum atâţia au fost eliberaţi atunci, din iadul cel real. Se spune că, în noaptea Învierii, chiar criminalii cei mari şi toţi cei aflaţi sub interdicţia de a primi sfânta Împărtăşanie, primesc dezlegare, aşa cum şi cei care s-au spovedit şi împărtăşit o dată în marele post, au voie să se împărtăşească din nou, dacă se ştiu că n-au făcut între timp alte păcate mari. Aşa procedează părintele meu Daniel, ne mai primeşte pe toţi încă o dată, în zorii celei mai frumoase sfinte Liturghii, ca invitaţi ai preasfântului Potir, pentru a fi împreună cu Iisus Biruitorul.

Dacă Învierea Domnului din morţi înseamnă ştergerea păcatului nostru, să ne scăldăm fiinţa, prin rugăciune, cât mai multe ceasuri în ea, ca să aibă timp să dispară din suflet şi cele mai adânci şi nemărturisite păcate!
Să ne pregătim să cunoaştem atotvindecătorul sentiment de biruinţă, trăindu-l împreună cu Hristos!

 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *