Iubirea şi paza gândului – stări în cruce
29 iulie 2018
Share
Între cuvântul iscat din năvala gândurilor şi acţiunea mea este mereu o prăpastie. Imaginarului contemplativ îi lipseşte adesea trenul de aterizare pe netezimea faptei. Am constatat asta: că dimensiunii rugătoare a firii mele îi lipseşte ipostaza armonică a împlinirii practice. O percep ca pe o nedesăvârşire, ca pe o neputinţă, ca pe o nevrednicie.
Nota în caietele sale, preacuviosul părinte Daniil de la Rarău:
„Gnosticul şi pnevmaticul sunt într-o antinomie complementară; contradicţia lor este armonică, adică acest echilibru nu se realizează decât în perpendicularitatea braţelor Crucii” (Taina Sfintei Cruci, Ed.Christiana, Buc. 2001,p.145).
Domnul ne-a creat ca pe florile câmpului, într-o multitudine de tipuri psihologice (intelect, intuiţie, sentiment, senzaţie – după clasificarea lui Carl Gustav Jung), deci cumva incompleţi, poate anume ca să avem nevoie unul de altul, ca să făptuim, cum spun cercetătorii, în echipe interdisciplinare. De fapt, de ce nu recunoaştem? ca să ne iubim unul pe altul. Cel care împlineşte în sine verticalitatea Crucii, a intelectului înalt-rugător, are să-l caute pe cel înzestrat cu orizontalitatea braţelor deschise în iubire, în comunicare, în făptuire.
Tânjim la întregul firii noastre omeneşti în sărutul iubirii, dăruit celuilalt, preînchipuind astfel asemănarea cu Mântuitorul nostru cel Răstignit. Descopăr însă că, pentru un singur om, această stare a perfecţiunii sacrificiului din dragoste este cu neputinţă în zilele noastre.
Mă reîntorc la cartea ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor, care mă consolează de sentimentul nevredniciei mele practice:
„Pentru Hristos, cuvântul e însăşi acţiunea, deîndată.”
Doar pentru Hristos şi poate, pentru sfinţii taumaturgi, care alungau boala dintr-un trup suferind, doar răstindu-se la ea, de fapt la demonul chinuitor din făptura lui Dumnezeu, lucrul acesta era cu putinţă.
Şi totuşi, nu totalitatea performanţelor psihice mi le cerea Domnul, nu pe acestea era nevoie să mi le lucrez, întru abilitatea cuvântului, aşa cum am făcut atâţia ani. Doar iubirea. Fără ea, într-adevăr nu se poate. Şi fără paza gândului. Aproape că aceasta e chiar mai grea. Iubirea este beatitudine, paza gândului este luciditate – din nou stări în cruce.
Să nu ajung la deznădejde dacă gândurile necurate vin chiar în timpul rugăciunii celei mai fierbinţi! Iar când nu mă rog, să am câteva schimburi pentru gânduri, primenindu-le deîndată ce ele s-au murdărit. Nu le pot opri venirea (adesea ni le aduc alţii, făcând din noi pubela agitaţiei lor), dar nici să le las să zacă în suflet sau să le îngădui înmugurirea pătimaşă.
A întinde mâna spre anumite cărţi, a mi le ţine în preajmă pentru o asemenea eventualitate, la asta mă gândesc când le aleg:
-Aceste cărţi vor fi într-o zi cămăşi curate pentru gândurile mele.
Şi, aşa cum ne sfătuieşte sf. Ioan de Kronstadt, dacă a năvălit boala (patima) asupra ta, nu trebuie să-ţi opreşti deloc atenţia asupra ei (să nu o descriu în jurnal, să n-o întorc pe toate părţile, n-o povestesc, nu mă încânt de ea, n-o psihanalizez).
„Nu trebuie s-o mângâi deloc, să nu fii îngăduitor cu ea, să n-o încălzeşti, ci s-o baţi şi s-o răstigneşti.”
Minunaţi părinţi ai sfatului duhovnicesc, ce ne-am face fără voi?!
Să avem ajutorul lor.
Elena Frandeș
