Prietenia cu Hristos ne schimbă viața

Dumnezeu dorește exclusivitatea iubirii noastre: nu putem să Îl slujim cu jumătate de normă. Dumnezeu nu dorește ca noi să ne pregătim de măcel, ci de nuntă. Dumnezeu nu dorește ca noi să rămânem timorați, însingurați, panicați. Drept urmare, Îl trimite pe Fiul Său să Se facă om. Dumnezeu ne devine accesibil, răscumpărarea promisă se înfăptuiește, iar întâlnirea noastră cu Fiul divin ne schimbă radical fiecare detaliu al existenței noastre. În timpul Liturghiei, bucuria noastră este maximă, deoarece simțim roadele prieteniei noastre cu Hristos.

Atunci când lumea se retrage, Hristos ne vine în ajutor în orice circumstanță, indiferent de distanță. El este Cel ce vine, atunci când restul pleacă. Avem nevoie de un Prieten bun, nu de idei. Avem nevoie de o relație cu El, nu de o ideologie. Pentru cei ce cred, prietenia Lui este garantată și fericită. Zeii păgâni nu inspirau deloc prietenie, ci groază și iad. Hristos ne cheamă să devenim prieteni ai Lui, casnici, rangul maxim posibil pentru niște muritori păcătoși ca noi. Doar să facem ce su făcut apostolii: au ascultat de El și și-au exersat credința.

Viețile lor s-au schimbat enorm. Un fost colector de taxe merge în misiune cu un fost zelot. Prejudecățile omenești dispar. Habotnicia nu mai are loc. Ceea ce contează e salvarea sufletelor, nu dacă barca plutește de sabat pe apă dulce sau pe apă sărată. Contează să ne împărtășim, nu să numărăm moleculele de apă înghițițe involuntar când ne-am clătit gura. Lumea să nu ne mai stoarcă cu toate problemele ei. Știrile să nu ne mai panicheze.

Să nu fim becuri arse, care nu mai luminează, din cauza suprasolicitării anterioare. Succesul este o imensă capcană: atins sau nu, nu aduce fericirea, nu generează decât frustrare și depresie. Fericirea este dată de calitatea relației cu Prietenul adevărat. Hristos nu ne iubește doar dacă suntem de succes. Dimpotrivă, oamenii de succes se cred autosuficienți. Hristos reabilitează tocmai pe cei fără succes lumesc, pe cei marginalizați și nedreptățiți. El este Prietenul orfanilor, al văduvelor, al muribunzilor, al celor fără adăpost, al celor întemnițați.

Smerenia înseamnă să recunoaștem realitatea: nu suntem grozavi, suntem plini de neputințe și nu putem fi fericiți prin noi înșine. Aici intervine prietenia noastră cu Hristos: ne angajează în lucrarea Lui de misiune. Este cea mai importantă decizie din viața noastră. Cei care se cred invulnerabili nu numai că se mândresc, dar nici nu reușesc să realizeze conexiuni de calitate cu alții, par rigizi, intangibili, de nederanjat, de pe altă planetă, cum erau membrii Sinedriului iudaic.

Cine e convins că are dreptate, nu mai caută adevărul și rostogolește narative false. Impune puncte de vedere greșite și produce nefericire. Singura soluție este o resetare completă și o devirusare: căutăm adevărul, nu autoîndreptățirea.

Cuvintele Lui nu vor trece, nu vor fi depășite, nu vor fi uitate niciodată. Ele hrănesc nădejdea omenirii până la finalul pământesc, ele ghidează fiecare suflet îndrăgostit de adevăr. Ele ne dau putere să nu ne dăm bătuți, să nu ne pierdem credința și busola în viață. Citind aceste cuvinte, ne îndrăgostim de Autor, vedem o iubire infinită, care ne este destinată tocmai nouă. Este cea mai pură prietenie posibilă.

Cât de pustiiți am fi fără El, cât de vrednici de plâns pentru osânda noastră, cât de lipsită de sens ar fi fiecare zi! Cât de amăgiți am fi fără El, căutând pești în deșert!

Cei care nu cred în Hristos joacă un joc diferit, să fim conștienți de onoarea de a-L cunoaște pe Mesia, să nu gândim obtuz. Să Îl slujim pe Dumnezeu toată viața, din toată inima, nu vom regreta. Din momentul în care Dumnezeu Se naște ca om, doar lucruri bune urmează pentru noi, neostilii Lui.

Dacă Îl supără ceva pe Dumnezeu, nu este vinovăția noastră, ci indiferența noastră față de această vinovăție. Un Prieten nu ne spune ce vrem să auzim, ci ne spune adevărul, deoarece ne vrea binele: indiferența e nocivă. Fără El, oamenii se cred grozavi și sunt nefericiți; cu El, oamenii nu se cred grozavi și sunt fericiți.

Oportunitatea perfectă de a ne împrieteni cu Hristos este participarea activă, cu tot sufletul, la Liturghie. Aici are loc o întâlnire cosmică: veșnicia se întâlnește cu mortalitatea și o înviază. Aici avem rugăciune fierbinte, ascultarea Evangheliei, frângerea pâinii, banul văduvei și împlinirea poruncii de a face asta în numele Lui. Aici se deschide Cerul. Suntem extrem de vulnerabili, dar Hristos ne salvează.

Pare o nebunie să vrei să fii prieten cu Cineva care nu are casă, nu are bani, are mulți dușmani, e omorât ca și cum ar fi un bandit. Dar e singura ușă spre veșnicie.

Răzvan Bucuroiu are dreptate: „Revenind la sfârșitul lumii, el nu trebuie să ne preocupe decât în măsura în care ne preocupă propriul sfârșit, dar și starea în care ne găsește acesta. Căci nu voi da socoteală Dreptului Judecător de păcatele generale ale lumii, ci de ale mele, personale. Nu voi vorbi despre păcatele lui Hitler, ale lui Michelangelo, Einstein, Blaga sau Iliescu. Desigur, voi vorbi despre păcatele mele integrate în viitura de păcate ale întregii umanități, dar tot despre mine e vorba. Așadar, să ne preocupe sufletul nostru și mântuirea lui, restul e judecată și milă, speranță și înviere!”

După înviere, Hristos nu mai îmbătrânește, nu se mai îmbolnăvește, nu mai moare. Acesta e cadoul promis și nouă, pentru care sacrificăm totul: există înviere, deci putem învinge absolut orice obstacol. A fost nevoie să vadă El ochii care nu-L mai vedeau. Să deschidă El pleoapele care nu se mai deschideau. Să dea putere inimilor care nu mai puteau. Să dea viață acolo unde nu mai era. Să dea fericire acolo unde lipsea.

Dacă Îl căutăm pe Dumnezeu când ne merge bine, ne caută și El când ne merge prost și ne scoate din toate încurcăturile. În apă clocotită, nu poți vedea reflexia, nici adevărul într-o stare de furie, dar – când apa se liniștește și omul se calmează și se îmblânzește – vine claritatea și Hristos se reflectă în sufletul lui. Cea mai grea povară sunt propriile gânduri, să le donăm lui Hristos!

Nu ne ascultăm inima, care ne poate îndemna la păcat, ascultăm de Hristos. Nu dăm semnificație veștilor inutile doar pentru că sunt televizabile, dăm semnificație Cuvântului care naște credința aducătoare de har. Ne plasăm astfel încât să auzim cât mai bine chemarea: Cineva ne cheamă și vrem să răspundem cu bucurie.

Pixelii divertismentului nu pot înlocui literele Cuvântului și vocile care fac Cuvântul auzit. Lumea ne oferă iluzii: iluzia comunicării, iluzia succesului, iluzia fericirii. Hristos ne oferă ceea ce ne promite, nu ne vinde minciuni. Hristos nu ne dăruiește nimic iluzoriu.

Tot ceea ce facem are consecințe dincolo de ceea putem noi să ne imaginăm. Fiecare rugăciune, fiecare milostenie, fiecare Euharistie are efecte cosmice, mult peste înțelegerea noastră. Nu putem folosi neutraliatea ca paravan, ne declarăm adeziunea fermă de partea Prietenului ceresc. Naivitatea nu va funcționa: nu vom putea spune că nu am știut (și în Kiribati sau Benin au auzit de Hristos).

Nu ne raportăm la nimic material (casă, mașină) ca la un idol, ca la ceva care ne-ar defini realitatea. Aceste „jucării” sunt obstacolul care ne împiedică să credem. Atașamentul față de unelte denaturează sufletul. Diminețile duminicale ne arată cui ne închinăm: unii își lustruiesc mașina, unii sunt în refacere după after-party, alții caută un Altar.

Să învățăm lecția smereniei, să nu ne lăsăm prizonieri ai materialismului și ai orgoliului. Să nu ne rupem de comunitatea Bisericii, singurul nostru acasă. Să nu enerveze ceea ce ar trebui să ne calmeze. Să ne focusăm pe Hristos, nu pe probleme.