Războiul nevăzut: har vs virus

Tocmai când plutea în aer un iz defetist și plângăcios, nepotrivit pentru creștinii care au nădejde în lucrarea nevăzută a lui Dumnezeu, rețelele de socializare au fost inundate cu imagini de la ieșirea cu sfintele moaște pe teritoriul molipsit de coronavirus al României.

Mai precis, în Moldova a fost scoasă racla cu moaștele Sfintei Cuvioasei Parascheva și purtate într-o mașină deschisă prin județele Neamț și Botoșani, spre bucuria rapidă, fulgurantă a celor câțiva credincioși care au înțeles “întru clipeala ochiului“ ce încărcătură de preț le intersectează orizontul.

Apoi la București, desantul haric a străbătut în lung și-n lat Capitala cu singurul ei ocrotitor real, pe termen lung: Sfântul Dimitrie cel Nou. Scos din catedrala patriarhală cu mare evlavie (vezi filmul marca Trinitas TV – felicitări colegiale; ați făcut istorie!), ocrotitorul urbei valahe a “țesut“ un traseu complet, făcând un tur de capitală spre mângâierea celor două milioane de locuitori ferecați în casele lor. Căci așa cum copiii primesc daruri concrete de la Moș Crăciun fără să-l vadă sau să-l audă, tot așa și creștinii vor fi simțit energia cerească, tămăduitoare care s-a revărsat din racla de argint fără să fi știut, pe moment, “de unde lor cinstea aceasta“. Și iată cum nimeni, în logica credinței, nu este și nu poate fi închis, izolat: nici sfinții în racle sau biserici, nici sufletele creștine în dosul ușilor. Barierele nu există, de fapt. Sau dacă ele se resimt, asta poate și din pricina slabei noastre credințe, cine știe? Suntem împreună, laolaltă poporul lui Dumnezeu și sfinții Săi, Biserica și preoții ei.

Căpeteniile noastre religioase au făcut gestul care se impunea: au aruncat pe linia frontului invizibil una din cele câteva arme pe care le avem în dotare: sfintele moaște. Așa încât războiul nevăzut (har vs virus) se poate derula în tot dramatismul său. Iar în spatele frontului oamenii participă cum pot la încleștare: rugă, lacrimi, pocăință, speranță. Nădejdea mea este ca gestul Bisericii să fie înțeles corect, exact la justa lui valoare: umanitar și mângâietor, eficient și stimulativ, creator și suveran. Aici Biserica își arată suveranitatea de sorginte extramundană, făcând gesturi simbolice (și nu numai!) pe care nici o altă instituție nu-și permite și nu le poate face. Nici o altă instituție a statului nu poate dărui așa cum o face Biserica: total și firesc, din rațiuni exclusiv sufletești și nu din contracte sociale sau stratageme electorale! Nici o altă instituție nu poate crea un tip de ordine și de logică socială cum o face Biserica: dragoste conjugată cu libertate! Nici o altă instituție nu vindecă trupul și sufletul, nu hrănește mintea și inima. În sfârșit, nu intenționez să analizez acum diferențele organice, constitutive între diferite funcțiuni sociale și resurse, între finalitate și mijloace, între rost și performanță etc.

Altceva vreau să spun, și anume faptul că oamenii trebuie să aibă încredere în păstorii noștri, virusul îndoielii trebuie identificat, izolat și înlăturat căci Biserica – în ansamblul ei – face tot ceea ce trebuie să facă. Nici mai mult, nici mai puțin. Și dacă acum atât s-a putut – oricum, foarte mult față de alții! – este pentru că de atâta era nevoie în această perioadă. Știu, și mie îmi este dor de biserica mea, de preoții de acolo, de slujbele minunate – mai ales în această perioadă a Postului Mare. Dar mai știu că mă voi întoarce cu și mai mare drag la biserică și voi prețui ceea ce mi se părea cuvenit, firesc, ca al meu de dintotdeauna. Fără să mă întreb dacă merit, dacă am făcut ceva pentru a le avea? Le aveam, le foloseam, mă bucuram de ele și gata. Or, acum percepția mi s-a schimbat, profund.

Închei prin a spune că logica pragmatică a instituțiilor statului, rațiunile electorale care metabolizează scadența tot la 4 ani și care le determină să reacționeze într-un fel sau altul nu coincid pe nici un palier cu lucrarea în lume a Bisericii. Și, nu uitați: creștinismul și-a luat lecția după ce a pierdut acea primă secvență referendară din Pretoriul lui Pilat! “Ia-l, ia-L, răstignește-L!“ s-a auzit  din mii de piepturi. Poporul de atunci și-a exprimat opțiunile, a “votat“ tâlhăria, jaful, omuciderea, răscoala. De atunci Biserica nu se joacă defel cu astfel de lucruri, nu caută voturi, nu atrage mulțimi pe aceste căi. Biserica nu are tentația electorală, nu se validează prin metodele vremelniciei. Tot ce face, din poruncă divină face, cu azimutul Împărăției la orizont. E clar?

Răzvan Bucuroiu