Dumnezeu Vindecătorul

Czeslaw Milosz, laureat al premiului Nobel pentru literatură în anul 1980, scrie într-o poezia inspirată din plimbarea prin cimitirul unei mici parohii : „ Voi, Sophia, Agatha, Kasimir…Cine va vorbi pentru ei ? pentru murmurul lor, pentru plânsul lor, pentru speranţele lor, pentru lacrimile lor, atunci când aceştia au fost umiliţi”.

Iisus Hristos vorbeşte pentru noi, indiferent de ceea ce suntem, de unde venim, dacă suntem bolnavi, neajutoraţi şi părăsiţi. În faţa Lui suntem toţi la fel, fii Domnului. Noi oameni avem o altă perspectivă, mai superficială. Un nume necunoscut scris pe o piatră funerară, rostit în treacăt, citit undeva pe crucile cimitirului vechi, e fără mare importanţă. Anonimatul este o perspectivă pur omenească, mărturie a nesiguranţei noastre. Nu vrem să ştim ce s-a întâmplat cu înaintaşii noştri, nu vrem să învăţăm din experienţa şi greşelile lor. Dar aceia pe care i-am uitat, sunt înscrişi în Cartea veşnică a Împărăţiei cerurilor, având siguranţa că acolo în cer nu vor fi uitaţi vreodată. Dimpotrivă, lor le zâmbeşte Dumnezeu, iertându-i.

Nathanael, fiul lui Tholmai, era, conform celor ştiute, un ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul şi avea un nume bun datorită înţelepciunii sale. Numele său, Nathanael, se traduce prin „darul Lui Dumnezeu”, „darul”acela deosebit care se primeşte numai prin rugăciune stăruitoare. Probabil că el a fost mirele la nunta din Cana Galileii. Se ştie sigur că s-a născut acolo. După ce Iisus Hristos l-a chemat printre ucenicii săi, el a purtat numele de Bartolomeu, adică „fiul lui Tholmai”. Mântuitorul l-a numit „fără vicleşug” , fiindcă „darul lui Dumnezeu” nu are cum să fie viclean

Amintirea lui Nathanael, „cel fără vicleşug” ne oferă certitudinea că toţi avem şansa să fim chemaţi de Domnul, pentru a-I urma Lui, asemenea apostolilor, şi a ne dezbăra de orice viclenie. Fiecare dintre noi putem primi „darul” divin exprimat prin năzuinţa către desăvârşire. Cu gândul la viaţa viitoare, orice strategie lumească, vicleană, devine nesatisfăcătoare pentru trupul şi sufletul însetate de dragostea dumnezeiască. Chemarea divină constituie primul mare moment al iniţierii în cele sfinte şi prima mare certitudine că rugăciunile noastre sincere şi stăruitoare sunt auzite. Asumându-ne „darul”, putem să afirmăm : noi suntem Nathanael. Să ne amintim cuvintele de la I Corinteni 9, 22 : ” Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc ; tuturor toate m-am făcut, ca în orice chip să mântuiesc pe unii.” Czeslaw Milosz are dreptate când afirmă că în spatele oricărui nume se găseşte forţa invincibilă a omului situat în postura de fiu al Domnului.

Ieşind din liniştea vechiului cimitir, tulburată doar de paşii trecătorului singuratic, constatăm că, în mod normal, evaluăm oamenii după criterii nedrepte. Suntem impresionaţi de cei puternici, sau de cei frumoşi, sau de cei obraznici. Din perspectivă creştină devine evident că pe cei pe care-i credem mai slabi, nedemni de a-i lua în seamă, sunt, poate, cei asemenea lui Nathanael,    chemaţi de Iisus Hristos să-I urmeze. „Darul” înseamnă noua putere a omului restaurat din păcatul strămoşesc. Forţa fizică, frumuseţea corporală, insistenţa obraznicilor sunt reflectări ale prejudecăţilor şi nesiguranţelor noastre cotidiene. În perspectiva judecăţii Celui de Sus, care nu cunoaşte greşeala, calităţile lumeşti devin inutile, se estompează, îşi pierd strălucirea cu care ne impresionaseră iniţial.  Umplându-ne de „dar” suntem pe urmele Domnului şi extinzând exemplul lui Nathanael, constatăm cu surprindere că fiecare poate fi în felul său un apostol. Oricine poate fi, prin puterea exemplului, propovăduitor al credinţei în Hristos. Cei 12 Apostoli au transmis mai departe harul Domnului, aşezând peste credincioşi pe primii episcopi. Acest har va fi dus mai departe de alţi şi alţi episcopi şi preoţi, care învaţă, din generaţie în generaţie, cuvântul revelat de Domnul nostru Iisus Hristos. Prin ei credinţa rămâne vie şi Harul lui Dumnezeu sălăşluieşte în fiecare biserică sfinţită. Tradiţia apostolică este prezentă, în acelaşi timp, în fiecare din noi, oamenii cu frica lui Dumnezeu. Suntem exemplele vii ale lucrării dumnezeieşti în lume, „lumina lumii” şi altare vii care propovăduiesc numele Domnului în veacul veacurilor. Fără cei care se umplu de har, lucrarea Domnului ar rămâne necunoscută. Fiindcă restaurarea omului nu este un fenomen ascuns, ezoteric, învăluit într-o ceaţă neclară şi greu de justificat. Mântuitorul a fost mereu înconjurat de oameni, martorii fără echivoc ai lucrării Sale sfinte. Sfântul Atanasie cel Mare se întreabă dacă ar fi fost posibil ca Iisus Hristos să fi intrat noaptea, pe ascuns, în Ierusalim. Şi tot el răspunde că aşa ceva ar fi fost imposibil. Mântuitorul nu s-a ascuns de noi, nu a tăinuit ceva. El a intrat în mijlocul zilei în Ierusalim, în uralele mulţimii, chemându-ne să fim părtaşi mântuirii noastre. El este Vindecătorul, care aduce alinare şi mângâiere, acolo unde era suferinţă şi moarte. Ca martori ai minunilor Sale, suntem beneficiarii vindecării prin Hristos. Ceea ce, prin limbajul nostru imperfect, definim ca minune, nu este decât starea noastră omenească, reevaluată, după ce am primit ajutorul Domnului.

Dumnezeu a dorit o schimbare radicală a umanităţii căzute în păcat şi care nu mai era capabilă, prin propriile forţe, să se desprindă din această amorţeală dezolantă. Radicalitatea dorinţei divine de a ne mântui este evidenţiată prin actul chenozei. Divinitatea se „coboară” spre noi, luând firea noastră, pentru a o aduce la o putere nouă, folositoare nouă, indispensabilă. Această „coborâre” este numită şi „smerenie”, fără ca teologia să confere acestor termeni sensul pe care noi li-l atribuim în mod frecvent. Se descrie starea prin care Fiul lui Dumnezeu, Logosul divin, se „goleşte” de slava de dinainte de întrupare, pentru a-şi asuma firea omenească, în aspectul deplin al acesteia. Prin terminologia folosită, teologii subliniază deplinătatea iniţiativei divine de restaurare a firii omeneşti. Iubirea Domnului este absolută şi în consecinţă noi suntem pe deplin cuprinşi în ea, chiar dacă acest fapt este greu de exprimat în cuvinte, limbajul fiind formal  din punct de vedere ontologic. Părintele Stăniloae spunea că actul chenotic constă în: „ …împropierea naturii noastre omeneşti în toată suportarea ei curată a durerilor de către Dumnezeu- Cuvîntul. Fără aceasta Fiul lui Dumnezeu nu s-ar fi putut face om cu adevărat. ….EL şi-a însuşit patimile în care Şi-a arătat libertatea şi puterea de a birui slăbiciunea sucombării firii noastre sub ele”…. Chenoza exprimă raportul de intimitate între ipostasul divin şi firea omenească….El suferă real toate cele omeneşti; dar e şi nepătimitor.” ( Teologia dogmatică vol. 1, pag. 69 ). Sfântul Chiril al Alexandriei  radicalizează aparent definirea chenozei, atunci când scrie că :” Logosul a  îmbrăcat măsura cuvenită unui serv, adică ceea ce este omenesc.”( Contra Nestor). Comparaţia insinuează o reală umilire printr-o coborâre, conform normelor sociale, pe care le înţelegem uşor, la treapta cea mai de jos. Dar Sfântul Chiril adaugă imediat că firea omenească este însoţită indisolubil în Hristos de cea dumnezeiască. În consecinţă, concluzionează părintele Stăniloae: „ipostasul cel unul umple de putere dumnezeiască trupul şi suferă cele ale trupului,…dar şi săvârşeşte în mod real minuni prin trup şi îl face pe acesta de-viaţă-făcător.” (Teologia dogmatică, vol 1, pag. 70).

Acum se clarifică semnificaţia celor săvârşite de Iisus Hristos în calea sa triumfală spre Ierusalim. Ceea ce se credea a fi o „minune” nu este altceva decât aducerea stării omeneşti la acel nivel de îmbunătăţire, de însănătoşire sufletească, de înviere, care să facă posibilă şi evidentă mântuirea noastră. Noi toţi putem fi vindecaţi de Domnul, dar urmând exemplul din Evanghelie, trebuie să-I dovedim Domnului că dorim în deplină libertate de spirit să beneficiem de leacul duhovnicesc al minunilor dumnezeieşti.

Metaforic, chenoza este instrumentul medical prin care suntem vindecaţi de o suferinţă fără margini, de absenţa lui Dumnezeu în noi, forma cea mai gravă, mai disperată, de boală sufletească, veritabilă mortificare a trupului şi a sufletului. Prezenţa lui Hristos în arhetipul uman, prin actul chenotic, garantează realitatea unei vieţi diferite, în care cinstim cuvântul Domnului, trăim după cuvintele Lui şi ne vindecăm prin iubirea Sa pentru noi. Se cere să dovedim că ştim să fim stăruitori! Dacă ne rugăm neîncetat, dragostea de Dumnezeu sporeşte pe zi ce trece, fără şovăială şi cu speranţă.

Dumnezeu ne vindecă de boală sau ne apără de toate cele rele. Spunem atunci că suntem în paza Lui. Este un sentiment liniştitor, o uşurare sufletească. Cineva, şi nu oricine, Însuşi Domnul, ne ocroteşte. Sentimentul de ocrotire pe care-l simţim este esenţa legăturii cu divinitatea. O relaţie spirituală, deosebită, dar, în acelaşi timp, una obişnuită, de încredere, dătătoare de speranţă şi putere. Să citim ce scrie în  Epistola a doua către Timotei: „Vrednic de credinţă este Cuvântul; căci dacă am murit împreună cu El, vom şi învia împreună cu El. Dacă stăruim în răbdare vom şi împărăţi împreună cu El; de-L vom  tăgădui şi El ne va tăgădui pe noi.” (Epistola II către Timotei, 2, 11-12). Rezultă că, odată păcatul strămoşesc răscumpărat, suntem chemaţi, ca un gest de umanism absolut, să păşim alături de Logosul Divin pentru biruinţa binelui şi pentru salvarea noastră individuală. Dumnezeu Întrupat, Mântuitorul nostru, nu este acel Dumnezeu care, prin puterea Sa absolută, ne zdrobeşte, ne arată nimicnicia noastră, ci este Cel prin care ne ridicăm. Condiţia umană este înălţată, devenind părtaşă la destinul lumii. Suntem chemaţi să schimbăm lumea în mod pozitiv, să ne întoarcem faţa către cele luminoase şi sfinte. Prezenţa noastră ca destin universal este reevaluată, fiind o aspiraţie către infinitul vieţii veşnice, cu şansa unui alt deznodământ. „Darul” Domnului din noi ne deosebeşte substanţial de Adam şi Eva. Ei nu ştiau, ca noi, că există opţiunea mântuirii, a fugii de greşeală şi păcat. Pretenţia ateilor care susţin că pentru libertatea noastră trebuie să „ne eliberăm”, să „ne emancipăm” de Dumnezeu, este absurdă, fiindcă subestimează forţa omului restaurat cu ajutorul cu Dumnezeu, prin iubirea infinită a Acestuia pentru noi, creaturile Sale. Nu avem de unde şi de ce să ne „emancipăm”, odată ce suntem chemaţi la o nouă viaţă şi la lucrarea împreună cu El, încercare fundamentală de eliminare a celor rele şi nefolositoare. Dimpotrivă, în lanţurile neputinţei sunt legaţi doar cei ce nu înţeleg, sau nu vor să înţeleagă unica şansă primită, şansa de a „stărui” în credinţă alături de Domnul.

Unul dintre cei mai importanţi teologi catolici contemporani, Gisbert Greshake, scrie că: „om credincios este acela care-şi părăseşte propria întunecare şi care, în Iisus Hristos, devine fratele nostru”. Paradoxal, legătura cu Domnul ne ajută să avem şi între noi o legătură normală, unde normalitatea înseamnă prietenie, dragoste şi respect pentru ceilalţi, care, şi ei, poartă chipul lui Hristos în ei şi fărâma de sfinţenie dăruită de El. Există o libertate mai mare decât aceasta ? Refuzând ajutorul Domnului, refuzăm implicit singura speranţă de libertate. Lipsa de credinţă şi de iubire în Dumnezeu este o boală, este lepra care ni se aşează pe suflet. Alegând lucrarea diavolească, ne izolăm într-o leprozerie cumplită a sufletului, ne ferim de lume, devenim mici şi nevrednici.

Viaţa noastră nu este motiv de disperare, ci participare activă la lucrarea propriului destin. Beneficiem de lucrarea milei divine, iar această milă a Domnului pentru noi este esenţa tuturor darurilor pe care le primim. Nu acea milă arogantă pe care noi, în simplitatea noastră, o arătăm uneori, penibil, celor mai slabi decât noi. Ci o milă prin care păşim în Împărăţia Cerurilor.

Ateii de astăzi sunt asemenea celor nouă leproşi din Evanghelie, care nu s-au întors pentru a mulţumi Domnului. Nici nu e vorba de a mulţumi formal cuiva, din obligaţie. A mulţumi Domnului pentru că ne-a vindecat, pentru „darul” vindecător, înseamnă în primul rând ruperea de păcat. Aşa mulţumim Mântuitorului. Şi să nu uităm că cea mai adâncă mulţumire este dragostea pentru semenii noştri, pentru adevăr şi bine. E ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la noi.

Dumitru Horia Ionescu