LOADING

Type to search

Pelerinaje

Dor de Ramet

Share

Deşi abia m-am întors de la Râmeţ, abia aştept să revin. E o sete după bisericuţa sfântului Ghelasie, un dor după Dumnezeu. Mi-am regăsit libertatea de acţiune în socialul agapic. Am părăsit cariera şi nu mai am sentimentul că mă ajung problemele din trecut. Încercaţi această descătuşare! Nu mai invidiem pe protejaţii şefilor. Mut Râmeţul în chilia inimii mele: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” (fără număr). Conştientizez realitatea iadului: nu sunt pregătit suficient pentru moarte. Ţin mintea în iad, vorba părintelui Siluan, sfântul de la Essex (Anglia), dar nu deznădăjduiesc. Cât de curând mă voi reîntâlni cu părintele Andrei Coroian de la Deva: voi sorbi fiecare centimentru cub din preajma sa. Starea de Râmeţ, starea de linişte, de bucurie, de pace, de curăţie a inimii, e singura care mă scapă de iad, atât aici, cât şi dincolo, în veşnicie.

E atât de bine la Râmeţ, în grădina Maicii Domnului! Aici nu te mai dai în spectacol, nu vrei să fii tu în prim-plan. Doar te rogi. Nu te mai ghiftuieşti de sarmale. Nu mai eşti atât de ocupat cu nimicuri, încât îi neglijezi mereu pe cei din jur. Părintele Ghelasie a cules roadele Duhului: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia (despre care le vorbeşte Pavel apostolul primilor creştini). Pelerinul insistă în rugăciunea inimii, se agaţă, nu renunţă, crede: primeşte vindecarea sufletului. La răsăritul soarelui, ne rugăm: Izbăveşte-ne de chinul veşnic!

Merg la Râmeţ să mă vindec de idolul căpătuielii. Vreau să scap de viţelul de aur ce mă depărtează de Tablele Legii. Căpătuiala înseamnă trufie, slavă deşartă: motivul principal pentru care Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunile. Zgărcit-lacomul părăseşte izvorul apei celei vii. Apa pe care o bea ateul este tulbure (scrie părintele Ioan de Kronstadt, sfântul rus, în „Viaţa mea în Hristos”). La Râmeţ, redescopăr adevărul: în locul pomului vieţii (şansa ratată de Adam), Dumnezeu ne dăruieşte Pâinea vieţii, Împărtăşania (Antidotul împotriva morţii). Toată viaţa noastră va fi, de azi înainte, o pregătire pentru Liturghia îngerilor. M-am mândrit, iar Domnul m-a pedepsit: rugăciunea mea a devenit o banală bolboroseală. Prin mândrie şi prin lene Îl înşel pe Dumnezeu, mă înşel pe mine. La Râmeţ, mă umplu de viaţă. Părintele rus Ioan de Kronstadt îmi şopteşte: „Ţi se pare că te rogi, dar ai încetat de mult să o faci!”. Cred că Dumnezeu e bun şi milostiv şi că mă iubeşte ca un părinte. Aşadar, îmi doreşte tot binele. Viaţa mea alături de Dumnezeu constă în a-L avea pe Hristos mereu în inimă. Rugăciunea este singura care îmi luminează sufletul. Şi îmi deschide ochii: văd sînge mult la poalele Crucii, vărsat pentru vinovăţia mea. 

Psalmii Râmeţului sunt spălarea de necurăţiile sufletului. Lepădaţi-vă de idolatria ticăloasă! De idolii banilor şi ai mândriei. Trăiţi în neagonisire şi caritate şi veţi dobândi pacea inimii! Semnul milostivirii este pacea de după rugăciune, liniştea inimii. Părintele Ilie Cleopa ne însufleţeşte: „Rugaţi-vă câteva ceasuri pe zi şi veţi avea mari bucurii!” Iar marele duhovnic grec Paisie ne îndeamnă clar: „Simplificaţi-vă viaţa!”. Nu îmi leg inima de nimic, în afară de Dumnezeu. Starea de Râmeţ naşte nădejdea: nu mai sunt nepăsător şi pasiv. Această speranţă e vie şi lucrătoare: e setea de a ne apropia de Dumnezeu. Fii tare! Crede din toată inima în Hristos! Să nu mai fi nerâvnitor! Când te rogi, încearcă să ajungi la inocenţa copiilor! Sufletul tău să fie simplu, neamestecat, adică nu pe jumătate bun şi pe jumătate rău. Rămâi în iubirea lui Hristos: ar putea oare cineva să îţi facă ceva, când Dumnezeu te iubeşte atât de mult?

Pe drumul de întoarcere, văd un afiş pe parbrizul unei maşini: „Răbdarea începe când nu mai ai răbdare!” Se va mântui doar cel ce va răbda până la sfârşit, ne asigură Mesia înviat, Care ne trimite ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Rămânem cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus! Model avem: părintele Ghelasie, sfântul Râmeţului. Care îl simte pe Dumnezeu ca pe o realitate vie. Care îl consideră pe Dumnezeu singura lui comoară. Care caută pacea. Care ştie că fără Hristos nu poate face nimic. Care îl urmează pe Hristos pe două culmi: şi pe Tabor şi pe Golgota. Care îşi lărgeşte neîncetat inima. Părinte sfinte, vino în casa mea! Sunt convins că mă vei vindeca! Rămân optimist: cred în puterea lui Dumnezeu de a învia morţii!

 

 

 

Doar un dor, un mare dor…

Învăţătorule, vino în casa mea! Ştiu că sunt bolnav şi doar Tu mă poţi salva. Cred că poţi învia morţii. Mi-e dor de întâlnirile noastre de la Râmeţ, intermediate de părintele Ghelasie, sfântul Ardealului. Schimbă-ţi direcţia mersului. Îndreptează-ţi paşii spre chilia păcătosului meu suflet. Ştiu că nu mă vei părăsi niciodată, Mire drag! Vreau să simt că mă vindec, pentru că nu mai repet răutăţi, pentru că nu mai clonez invidii, pentru că nu mai uit „linia directă” a rugăciunii inimii nefolosită.Pelerin spre Împărăţie, caut iertare. Fiecare liturghie, fiecare vecernie, fiecare paraclis e un popas sufletesc, o ocazie de trezire. Teofil, părintele bucuriei, era sigur că va merge în rai, unde a şi ajuns. Te iubesc, Doamne al învierii! Transformă-mă într-un iubitor de Dumnezeu.

Dumnezeu nu a făcut Raiul ca să îl ţină gol: de aici frustrarea de a rata şansa eternităţii pentru stupidităţi ce pot fi evitate cu puţină voinţă. Râmeţul devine o trambulină ce ne zvărle-n pajiştea din preajma Raiului. Ce mă ţine departe de Dumnezeu, dacă nu egoismul?! Nu mă amăgesc că m-aş putea mântui singur. Învăţătorul poftit în casa mea este însă Mântuitor, Fiu al Omului, Răscumpărător. Din prea plinul iubirii de pe Golgota, culeg şi eu, nevrednicul, roadele Duhului. Bucuria mea: Hristos a înviat! A schimbat totul această înviere. Nu mai disper din cauza fricii de moarte: ştiu că moartea e doar un somn în aşteptarea învierii, iar cimitirul este doar un dormitor. Râmeţul rămâne alternativa la consumism.

Dorul de Râmeţ mă face să priveghez, gândind cât de groaznic este iadul. Nu vreau să ştiu cum este chinul absolut. Învăţătorule, vino în casa mea şi învaţă-mă Calea de a evita locul de pedeapsă. În iad nu mai există speranţă, nici ameliorare, nici bucurie. Nici compasiune. Este lumea fără Dumnezeu! Iadul este real şi veşnic. Ispita modernă este de a nega existenţa iadului. Ar fi prea simplu. Nu că nu am vrea. Vă amintiţi, cu siguranţă, mărturiile celor întorşi din moarte clinică, care au ajuns la porţile iadului. Mi-e dor de Hristos, de Prea Sfântă Fecioara Maria, de sfinţii Lui, care mă vor îmburda în rai. Sunteţi pregătiţi?

 

 

MM

 

 

Vezi si:

 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *