La izvorul Sfântului Serafim de Sarov

Îmi amintesc că în toamna anului 2005, la prima mea întâlnire cu pravoslavnica Rusie la ea acasă, şocul a fost foarte puternic! Am plecat atunci împreună cu un mic grup de monahi români, într‑un microbuz de 8 locuri închiriat din Republica Moldova (o adevărată aventură!), iar dintre toate locurile vizitate, Diveevo, cu Mânăstirea Sfintei Treimi a Sfântului Serafim de Sarov, m‑a impresionat parcă cel mai mult…

Primele impresii

Prima mirare a fost legată de aspectul localităţii în sine: Diveevo – un sat mare, cu 9.000 de locuitori, dar cu case sărăcăcioase de lemn (tradiţionalele izbe), aparent toate la fel, distribuite pe o reţea de străzi pe care e foarte uşor să te rătăceşti (ceea ce mi s‑a şi întâmplat!) – contrasta puternic cu grandoarea mânăstirii, ale cărei biserici şi clopotniţă parcă se văd oriunde ai fi localizat în zonă! Am aflat că mânăstirea are 400 de vieţuitoare, la care se mai adaugă câteva sute de pe la schiturile aparţinătoare, multe dintre măicuţe fiind moldovence de peste Prut! Bisericile sunt mari şi foarte frumoase, cu cupole aurite, întreaga mânăstire are clădiri administrative masive, impunătoare, tot arealul fiind înconjurat de gard din fier forjat, cu pază la fiecare poartă de acces! Nu poţi să nu te gândeşti că pentru ruşi Casa Domnului contează incomparabil mai mult decât casa personală, dar şi că parcă Sfântul Serafim ar fi dorit anume ca satul să se păstreze în stil tradiţional. Din 2005 şi până azi, am tot revenit la Diveevo şi evoluţia devine totuşi evidentă: au apărut magazine noi, case pentru cazarea pelerinilor, taxiuri – servicii conexe numărului tot mai mare de pelerini aduşi aici de evlavia către blândul Batiuşka Serafim, cel mai iubit sfânt al poporului rus!

Apoi m‑au frapat credincioşii slavi, aşa cum se manifestau ei în mânăstire: cozile la care oamenii – simpli şi nu numai – au stat în fiecare zi, ca să ajungă să sărute moaştele Sfântului Serafim, dar şi evlavia adâncă, credinţa “primitivă” a ruşilor, care primesc împărtăşania cu mâinile aşezate în cruce pe piept – de la fetiţe de 3‑4 ani, îmbrobodite,  până la cei mai bătrâni credincioşi, unii cu înfăţişare de “nebuni pentru Hristos”!

M‑au impresionat şi mi‑au mers direct la inimă lucrurile Părintelui Serafim aşezate în patru vitrine în biserică şi încă într‑una, în trapeza mânăstirii: o cămaşă albă, papuci mari (marimea 45‑46), crucea grea de bronz pe care a purtat‑o toată viaţa, tot felul de obiecte personale care‑mi aminteau de bunicul meu de la Poiana Sărată (care mă iubea atât…), lucruri care mă făceau să mă gândesc cu multă dragoste la acest om care acum ESTE SFÂNT şi mă face cumva să amestec cele două planuri aşa cum nu mai făcusem până atunci: omul ale cărui lucruri sunt aici, lângă mine, acum se află lângă Dumnezeu! Şi astfel, m‑am trezit rugându‑mă cu candoare unui sfânt pe care atunci il descopeream, din lucruri văzute nemijlocit, fără să realizez ce dar extraordinar şi nemeritat am primit! Doar după ce am ajuns acasă, mi‑am comandat o carte despre viaţa Sfântului Serafim şi am aflat cu emoţie de grelele sale nevoinţe: izolarea în pustiu, tăcerea, rugăciunea o mie de zile pe piatră – toate, trepte de curăţire a sufletului în dorul său de Dumnezeu!

Am fost în locuri bine­cu­vântate, pe Canavca (drumul Maicii Domnului, care înconjoară mânăstirea, drum pe care se spune ca Preasfânta Născătoare de Dumnezeu merge în fiecare noapte şi pe care Maica Stareţă, împreună cu soborul şi credincioşii, îl reconstituie în fiecare seară, cu rugăciunea în gând!), am fost în pădurea (“Pustia de aproape”) pe care paşii sfântului au sfinţit‑o pentru totdeauna şi, mai ales, am fost la izvorul său tămăduitor – cea mai palpabilă legătură dintre lumea văzută şi cea nevăzută…

La izvorul Sfântului Serafim

Cu izvorul tămăduitor a fost aşa: noi am ajuns la Diveevo sâmbătă seara pe întuneric, ne‑am cazat, iar duminică dimineaţa, la 9, am fost la a doua Sfântă Liturghie, după care Maica Nionela (moldoveancă de‑a noastră) ne‑a preluat în grijă. Ne‑a dus la masă, apoi ne‑am suit în maşină şi am plecat la izvorul Sfântului  Serafim şi apoi la Schitul Sfântul Mihail (care ţine de aceeaşi mânăstire). Pe drum ne‑a spus că trebuie să ne scăldăm în izvorul tămăduitor… Cum să ne scăldăm la 4 grade Celsius?! Păi noi nu suntem pregătiţi, nu avem schimburi, unii sunt bolnavi (şoferul avea o criză de sciatică, unii erau răciţi etc.), dar Maica Nionela nu şi nu, că am venit degeaba în Rusia, mii de kilometri, dacă nu intrăm în apa sfinţită! Noi zâmbeam, ne gândeam: fiecare cu ale lui! Aproape de izvor găsim un comerţ în floare: tarabe cu prosoape, cămăşi de noapte pentru îmbăiat, bidoane de plastic pentru a lua apa tămăduitoare acasă – tot ce era nevoie pentru cei care ştiau de ce sunt acolo (ceea ce nu prea era şi cazul meu). Aşa că am luat o pătură din maşină (mai bine decât nimic!) şi hai să mergem la izvor! Apa verde într‑un mic lac, o platformă de lemn pe apă, iar pe platformă, nişte cabine tot din lemn, în care lumea putea intra să facă baie. Am deschis uşa unei cabine – apa urca până la nivelul platformei şi era acolo, în podea, o deschizătură pătrată cu o scară de fier, cu mânere, pentru ca să putem coborî lesne în apa sfinţită… Dar cum să faci baie la 4 grade, totuşi?!… Primul a îndrăznit monahul Serafim cel vesel, care a ieşit de acolo râzând – trebuie să te scalzi de trei ori, prima oară e groaznic (ţi se taie pur şi simplu respiraţia, crezi că faci stop cardiac, dar imediat după asta simţi multe ace care îţi străpung pielea şi… te încălzeşti ca prin farmec! A doua şi a treia oară nu mai e mare lucru!). Am intrat fiecare pe rând, mai tăcuţi sau chiuind, a fost un râs general – toată lumea comenta, se auzea şi înăuntru şi afară –, dar… CHIAR NE‑AM SCĂLDAT ÎN IZVORUL TĂMĂDUITOR AL SFÂNTULUI SERAFIM!!! Cineva de acolo spunea că şi la minus 40 de grade ruşii tot se scaldă! Uimitor a fost că nu s‑a auzit nici un strănut, nimeni nu a înghetat ulterior (deşi ne‑am îmbrîcat aproape uzi cu aceleaşi haine cu care am venit, după care am mers mai departe în pustie, la Schitul Sfântul Mihail!). Eu mi‑am dat seama că intrasem cu adevărat în apa sfinţită doar pentru că aveam părul de la ceafă ud – şi ce dacă afară erau 4 grade?! Şi nici nu ne‑am gândit să ne facem câte o cruce mare după fiecare îmbăiere – aşa cum am văzut la un rus, care a plonjat în apă de pe un deluşor de pe marginea lacului, în văzul tuturor!

Când am citit acasă câte vindecări pe loc, de boli grele, incurabile, s‑au făcut cu această apă, pentru care Sfântul Serafim s‑a rugat lui Dumnezeu, iar El i‑a ascultat rugaciunea, mi‑am dat seama ce mi s‑a întâmplat cu adevărat! Sunt mulţi sfinţi ruşi care s‑au rugat Domnului pentru ca izvoarele din apropierea locurilor lor de nevoinţă să aducă vindecare, trupească şi sufletească, celor ce ajung acolo – dar pe departe cel mai venerat loc de acest fel din Rusia este izvorul Sfântului Serafim de Sarov! Apa din aceste izvoare este sfinţită doar prin rugăciunea sfinţilor; şi, într‑adevăr, este de mare ajutor, considerându‑se a fi purtătoarea unui har special al Domnului pentru noi. Şi cei care nu cred acest lucru pot simţi efectele. Într‑unul din pelerinajele care au urmat, un părinte sceptic în această privinţă, dar care s‑a lăsat înduplecat să intre în izvorul Sfântului Serafim, s‑a îmbăiat doar până la gât (în mod normal, intri în apă până peste cap). Dar la ieşirea din izvorul tămăduitor l‑a apucat o durere de cap puternică, de parcă tot răul ieşit din corp se concentrase doar acolo, în cap, în zona neîmbăiată! Iar durerea a persistat câteva zile! Părintele a mărturisit apoi public acest episod, într‑o predică, pentru a da mărturie despre acţiunea reală, de netăgăduit, a apei sfinţite prin rugăciunea Sfântului Serafim de Sarov.

La pas cu  Maica Domnului

Nu departe de izvorul Sfântului Serafim, în pădure, la un kilometru distanţă de satul Kremenki, se află şi izvorul tămăduitor al Maicii Domnului, dar acolo pelerinii ajung mai rar. Izvorul este legat de o apariţie a Maicii Sfinte din anul 1670, când a fost văzutaă la apusul soarelui spălându‑şi faţa în acel izvor, cu o zi înaintea unei lupte sângeroase care a avut loc în acea zonă între armata ţarului şi ţărani. Sfântul Serafim spunea că Maica Domnului vine la izvor în fiecare noapte şi îşi spală faţa, apoi merge şi înconjură Mânăstirea de la Diveevo pe Canavca (pământul Canavcăi e mai scump decât aurul, fiind atins mereu de Preacurata; poate pentru aceasta – din evlavie, dar şi sperând în tămăduire – în procesiunea de fiecare seară sunt credincioşi care merg desculţi). De altfel, e ştiut că Mânăstirea Diveevo e al patrulea loc din lume aflat  direct sub protecţia Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, loc în care ea este egumeniţă, celelalte trei locuri sfinte ale Ortodoxiei fiind Ivirul, Muntele Athos şi Lavra Pecerska din Kiev.

Sfântul Serafim, ale cărui sfinte moaşte sunt la mânăstirea de maici de la Diveevo şi nu la cea din Sarov (în prezent oraş militarizat, închis), spunea că un nevoitor pentru Hristos poate mântui mii de suflete o dată cu propria sa mântuire! Mii de suflete… iar bieţii de noi abia de putem să avem nădejde pentru mântuirea unuia singur… Batiuşka Serafime, fii cu noi!