O necesitate pastoral-misionară pentru pelerinii români: Aşezăminte ortodoxe româneşti în Ţara Sfântă

Istoria vieţii bisericeşti din Patriarhia Ierusalimului a fost marcată negativ, ca şi în cazul Patriarhiei Antiohiei, de numeroasele cuceriri ale teritoriului ei de jurisdicţie: cuceririle perşilor (614), ale arabilor (637), ale cruciaţilor (prima cruciadă 1096-1099), înfiinţarea regatului Ierusalimului, dominaţia latină în Ierusalim (1099-1187), refugierea patriarhului grec la Constantinopol, dominaţia mamelucilor (începând cu a doua jumătate a sec. al XII-lea), dominaţia otomană pentru 400 de ani (începând cu 1516), rezidenţa patriarhului Ierusalimului la Constantinopol, pierderea autonomiei bisericeşti şi recunoaşterea autorităţii patriarhului ecumenic, care îndeplinea şi funcţia politică de etnarh.

S-a ajuns şi în Patriarhia Ierusalimului la aceeaşi situaţie ca în Patriarhia Antiohiei, în sensul promovării, de către Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, a elementului grec în defavoarea creştinilor autohtoni de limbă arabă. Clerul înalt minoritar era de limbă greacă, în timp ce credincioşii şi clerul inferior era, în majoritate, de limbă arabă. Tensiunea interetnică la nivelul organizării bisericeşti a fost accentuată pe tot parcursul sec. al XIX-lea, astfel încât la începutul secolului următor a fost înregistrată chiar o schismă internă, determinată de chestiunea apartenenţei etnice a patriarhului Ierusalimului.

Împărţirea Palestinei din anul 1948 şi înfiinţarea statului Israel au adus greutăţi pentru organizarea vieţii bisericeşti, o bună parte a creştinilor trăind în actualul stat Iordania. Reacţia circumspectă vizavi de mişcarea ecumenică poate fi înţeleasă şi pe fondul experienţelor istorice interconfesionale negative, înregistrate adeseori, în viaţa bisericească, catolicii şi protestanţii urmărind câştigarea de poziţii importante în oraşul Ierusalim.

Date actuale: Număr de credincioşi creştini ortodocşi: 260.000, răspândiţi în Israel, Iordania, Palestina şi Sinai; Întâistătător: Teofil al III-lea (din anul 2005) – Patriarhul grec ortodox al Ierusalimului; Reşedinţa patriarhală: Ierusalim (Israel).

1. Aşezământul românesc de la Ierusalim
Cel dintâi care a semnalat lipsa unui lăcaş de rugăciune pentru pelerinii români ajunşi la Locurile Sfinte este primul patriarh al României, Miron Cristea, care, în anul 1927, a întreprins o vizită la Ierusalim, făcând demersuri pe lângă patriarhul Damian al Ierusalimului, în vederea construirii unui aşezământ în acest sens. Terenul pentru construirea acestuia fusese achiziţionat încă din 1906 de către prof. Teodor Burada din Iaşi, din banii adunaţi prin colectă publică de la credincioşi din România. Acest teren, în suprafaţă de 1.208 metri pătraţi, trecut iniţial pe numele unui creştin arab, respectiv Hanna Baramki, a fost transcris, în 1929, pe numele ierarhului român Tit Simedrea Târgovişteanul, membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care, în 1935, l-a donat Patriarhiei Române, aceasta devenind proprietară de drept a terenului. După ce a fost oficiată o slujbă de binecuvântare de către episcopul Lucian Triteanu al Romanului, în aprilie 1935, a urmat punerea pietrei de temelie de către arhimandritul Iov, mare eclesiarh al Sfântului Mormânt, şi ierodiaconul Aristobul de la Patriarhia Ierusalimului, de faţă fiind şi consulul general al Greciei, consulul general român Marcu Beza, şi viceconsulul Al. A. Botez. După acest eveniment, la care contribuiseră neobosit două generaţii, au început lucrările propriu-zise, finalizate în anul 1938.

Izbucnind al Doilea Război Mondial, evenimentele petrecute atât în Europa, cât şi în Orientul Apropiat aveau să conducă la întreruperea vremelnică a legăturilor Patriarhiei Române cu Aşezământul românesc din Ierusalim. Noul patriarh al României, Nicodim Munteanu, într-o scrisoare din 20 ianuarie 1940, dispunea ca administratorul să rezolve singur toate problemele şi să asigure autofinanţarea aşezământului.

La 1 noiembrie 1939, Guvernul britanic al Palestinei a rechiziţionat Aşezămintele româneşti (Ierusalim şi Iordan), incluzându-le în ‘Custodia Proprietăţilor Inamice’, iar vieţuitorii au fost internaţi într-unul din lagărele create, permiţându-se doar administratorului să locuiască într-un mic spaţiu al Aşezământului din Ierusalim, în care au locuit o vreme diferiţi chiriaşi.

În anul 1946, Patriarhia Română l-a numit ca reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române la Locurile Sfinte pe arhimandritul Victorin Ursache, în timpul căruia aşezămintele aveau să treacă, după 1948, în custodia statului Israel.

Abia în anul 1963 se reuşeşte obţinerea de la statul Israel a retrocedării Aşezământului din Ierusalim şi, potrivit unei legi speciale, care prevedea despăgubiri de război, încep lucrări generale de reconstrucţie, reparare şi dotare a aşezământului, care suferise grave deteriorări în timpul războiului din 1948. Între anii 1965 şi 1970 s-a executat pictarea bisericii de către pictorii Gheorghe Popescu şi Niculina Dona, sub coordonarea noului reprezentant al Patriarhiei Române, arhim. Lucian Florea. În 1975, patriarhul Justinian Marina, însoţit de o delegaţie a Bisericii noastre, răspunzând vizitei oficiale efectuate în România de patriarhul Benedict al Ierusalimului în iunie 1968, a întreprins un pelerinaj în Ţara Sfântă, având totodată şi intenţia de a sfinţi, cu acest prilej, biserica românească din Ierusalim, cu hramul ‘Sfântul Mare Mucenic Gheorghe’. La slujba de sfinţire, oficiată în ziua de 28 mai, a participat şi arhiepiscopul Ştefan de Gaza din partea Patriarhiei Ierusalimului, în prezenţa autorităţilor, diplomaţilor şi a numeroşi credincioşi români şi localnici.

Rând pe rând, reprezentanţii Patriarhiei Române la Ierusalim au făcut dotări şi îmbunătăţiri, după posibilităţile şi timpurile pe care le-au traversat.

2. Schitul Românesc ‘Sfântul Ioan Botezătorul’ de la Iordan

Începând cu anul 1931, doi români, ierom. Gherasim Luca din America şi teologul Athanasie Negoiţă din România, aflând că Guvernul Palestinei punea la dispoziţia comunităţilor creştine terenuri pe malul drept al Iordanului pentru construirea de instituţii bisericeşti, în ianuarie 1933 au primit din partea Guvernului un teren în suprafaţă de 948,26 mp. Ulterior, Patriarhia Română i-a încredinţat ierom. Gherasim misiunea de a construi o biserică şi câteva chilii pentru vieţuitori; slujba de sfinţire a locului a fost săvârşită în aprilie 1935 de către acelaşi episcop Lucian al Romanului, în prezenţa a numeroşi clerici şi pelerini români, iar lucrările de construire a bisericii cu hramul ‘Sf. Ioan Botezătorul’ au fost finalizate în anul următor, 1936.
Începând cu 1 noiembrie 1939, din pricina războiului, Aşezământul de la Iordan a fost şi el rechiziţionat, autorităţile însă permiţând prezenţa egumenului Gherasim Luca, în calitate de supraveghetor.

Începând cu anul 1947, noul egumen al aşezământului, Sf. Cuvios Ioan Iacob, a organizat o frumoasă obşte monahală. Aici avea să locuiască, între 1948 şi 1962, şi primul delegat patriarhal la Locurile Sfinte, arhim. Victorin Ursache, deoarece Aşezământul din Ierusalim, aflat în statul Israel, avea statut de clădire publică. În anul 1964, arhim. Lucian Florea, noul delegat patriarhal la Ierusalim, s-a stabilit şi el temporar la Iordan, unde între timp se formase o comunitate de călugăriţe române, dar care aveau să plece, în 1969, din pricina conflictului militar arabo-israelian. Astfel, cel puţin temporar, viaţa monahală la Schitul românesc ‘Sfântul Ioan Botezătorul’ a fost întreruptă, întrucât teritoriul respectiv a fost declarat zonă militară închisă.
Ţinând seama că, în ultimii ani, s-au creat, oarecum, condiţiile legitime pentru comunităţile creştine din Israel şi Palestina de a-şi redobândi bunurile avute în zonă, Patriarhia Română, prin delegatul ei la Ierusalim, a întreprins numeroase demersuri pentru redeschiderea schitului românesc de pe malul râului Iordan, în scopul refacerii construcţiilor şi reactivării sale. Pe baza acordurilor internaţionale de la Oslo s-a stabilit că întreaga zonă de graniţă a Văii Iordanului va rămâne sub suveranitatea autorităţilor israeliene.

3. Aşezământul Românesc de la Ierihon

În primăvara anului 1995, Sfântul Sinod Permanent al Patriarhiei Române a hotărât dezvoltarea pelerinajului românesc la Sfintele Locuri, pentru care erau necesare mai multe locuri de găzduire a pelerinilor români. În acest sens, ne-a fost de un real folos terenul de 833 metri pătraţi, în Ierihon, donaţie a familiei Samoilă, care a intrat în proprietatea Patriarhiei Române cu documente legale, emise de către Autoritatea Palestiniană în decembrie 1996; ulterior, au fost achiziţionate alte trei terenuri alăturate care au mărit suprafaţa proprietăţii la 3.000 metri pătraţi.

Proiectul arhitectural al viitorului aşezământ a fost întocmit de prof. univ. dr. arhit. Sorin Ilie Vasilescu şi asist. univ. arh. Horea Gavriş, de la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism ‘Ion Mincu’ din Bucureşti, fiind aprobat de către preafericitul patriarh Teoctist, la 15 noiembrie 1997.

Efectiv, lucrările la Aşezământul românesc de la Ierihon au început în anul 1998, fiind executate benevol de către muncitorii români aflaţi în Israel, sub coordonarea părintelui arhimandrit Ieronim Creţu, superiorul Aşezămintelor româneşti de la Locurile Sfinte, cu binecuvântarea verbală a vrednicului de pomenire Diodor, patriarhul Ierusalimului, care a apreciat contribuţia materială substanţială oferită de români, de-a lungul secolelor, pentru supravieţuirea Patriarhiei Ierusalimului în vremuri grele, precum şi necesitatea practică de construire a unui astfel de aşezământ sau cămin, atât de necesar pelerinilor ortodocşi români.
În ianuarie 2000, cu prilejul participării Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe surori la manifestările religioase de la Betleem şi Ierusalim, la împlinirea a 2.000 de ani de la Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, patriarhul Teoctist şi delegaţia însoţitoare, din care a făcut parte şi Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei, au avut o întâlnire privată cu patriarhul Diodor al Ierusalimului, în timpul căreia s-a pus din nou problema statutului respectivului aşezământ. Acesta a îngăduit continuarea lucrărilor şi a făgăduit că va reglementa problema existenţei unui nou aşezământ românesc la Ierihon, după o consultare cu ierarhii Sfântului Sinod al Patriarhiei Ierusalimului, şi că va emite în scris aprobarea necesară. Mai mult, a fost de acord ca delegaţia să se deplaseze la Ierihon pentru sfinţirea altarului paraclisului de la Aşezământul românesc, precum şi a altarului unui paraclis mai mic (pentru spovedanie) din acelaşi edificiu. Din nefericire, aprobarea scrisă, promisă de patriarhul Diodor, nu a mai putut fi emisă, ca urmare a agravării stării de sănătate şi, în cele din urmă, a trecerii sale la cele veşnice, spre sfârşitul anului 2000.

După plecarea majorităţii muncitorilor români din Israel în alte ţări, îndeosebi în Occident, lucrările de la Ierihon au continuat – este adevărat, într-un ritm mai lent -, dar, în cele din urmă, s-a ajuns la finalizarea construcţiilor şi amenajarea bisericii şi a clădirilor din jur în proporţie de 95%, iar în momentul de faţă este posibilă găzduirea numărului tot mai mare de pelerini români care vizitează Ţara Sfântă, prin intermediul Biroului de Pelerinaje al Patriarhiei Române. Aşezământul de la Ierihon a fost prevăzut de la început cu biserică, întrucât în înţelesul ortodox al cuvântului nu se poate concepe casă de pelerini fără lăcaş de rugăciune (mai ales pentru Spovedanie, Liturghie şi convorbiri duhovniceşti).