LOADING

Type to search

Scriitorul salvator: Flaubert

Stiri Generale / Evenimente

Scriitorul salvator: Flaubert

Share
Rouen (Franţa), 12 decembrie 1821. Se naşte Gustave Flaubert, autorul cărţii “Madame Bovary”. Bunicul său era veterinar, iat tatăl său era un bun chirurg (însă acuzat în 1854 de ateism). O rană adâncă în suflet îi lasă lui Gustave moartea timpurie a surorii sale, Caroline. A copilărit în atmosfera sumbră de spital, înconjurat de suferinţă şi neputinţă, asistând la disecţii în secret şi având un tată veşnic ocupat şi obosit. Toate acestea l-au transformat într-un melancolic, chiar într-un pesimist. L-a salvat scrisul. Adolescentul exaltat se transformă încet-încet într-un scriitor migălos. L-am reţinut pentru îndemnul lui de a nu citi doar din distracţie: Citiţi pentru a trăi. Fără a citi, Cuvântul rămâne inaccesibil, Evanghelia rămâne neutră. Prin auzire, vine credinţa. Citind, se deschide poarta sufletului, mereu însetat de frumos, bine şi adevăr. Citiţi acatiste, filocalii, cărţi duhovniceşti, vieţi de sfinţi. Toate acestea vă vor modela caracterul, vor şlefui sufletul brut, vor îndepărta grosolănia şi abjecţia. Jetul de lectură va curăţa ţeava infectă.

Vorbind despre virtutea iubirii, Flaubert aminteşte de forţa ei transformatoare: Iubirea schimbă total viaţa. Boala, suferinţa, moartea sunt convertite în lumină, pace, înviere. Pesimismul, depresia, anxietatea sunt metamorfozate prin iubire în nădejde, bucurie, curaj. Scriitorul însuşi recunoaşte că nu poate suporta existenţa fără a se afunda în literatură. Depinde însă de ce fel de literatură este vorba. În cazul nostru, ne referim la cea descoperită de Dumnezeu nouă. Scripturile mărturisesc despre forţa vieţii, despre victoria binelui şi despre răsplata drepţilor. Şi aceste profeţii nu mint niciodată. Personal, nu cred că generaţia lui Flaubert a fost îndepărtată de credinţă. Intuiesc că era mai mult scârbită de clericalism, de excesele feudale ale prinţilor-episcopi, de ipocrizia multor prelaţi şi de iubirea de bani a unora ce depuseseră votul sărăciei. Gustave nu este un mişel, ci cel mult un smintit de contemporanii mai puţin mistici, mai puţin citiţi şi mai mult împovăraţi de plăceri. Nu vedea în oamenii Bisericii urmaşi demni ai Învăţătorului Hristos. A suferit de lipsa unui duhovnic adevărat în preajma lui. Împărţim aceleaşi metehne cu el. Dar nu renunţăm, căutăm, explorăm, ne rugăm ca Dumnezeu să ne trimită un psihoterapeut duhovnicesc care să Îl cunoască. Şi este nevoie de străduinţa nostră. Nimeni nu poate posti, nici nu poate fi milostiv în locul nostru.

Cred chiar în apostolatul laic al lui Flaubert, de vreme ce devine pedagogul generaţiei sale, scriind: Dacă am privi cerul, am sfârşi prin a avea aripi. Dacă am tânji cu adevărat după Dumnezeu, am deveni îngeri. Dacă nu am rămâne cu privirea joasă, spre noroi, am putea scânteia prin harul Creatorului. Flaubert devine un teolog al speranţei, al muncii, chiar al puterii regăsite. Chiar dacă nu a studiat Teologia, este convins că îndoiala este mai rea decât negaţia. Confuzia înseamnă colcăială, haos, iad, doar certitudinea oferă armonie. Deşi nu predică de la amvonul vreunei catedrale, Flaubert este convins că nu ne-am descurca fără Providenţă, fără grija lui Dumnezeu faţă de lume, fără protecţia Creatorului. Fără Dumnezeu nu putem face nimic, nu putem mişca nici măcar un deget, nu putem scăpa de iad nici aici şi cu atât mai puţin în veşnicie. Sunt convins că Flaubert era un fin cunoscător al Scripturii, mai ales al Proverbelor lui Solomon, câtă vreme, în “Dicţionarul de idei primite de-a gata”, face distincţia dintre inteligenţă şi instinct, depărtându-se de linia evoluţionistă.

Pesimistul Flaubert descoperă, aşadar, prin literatură o salvare. Insuficientă însă, deoarece abia muzica îi înalţă sufletul către Dumnezeu. Se referă la muzica interpretată în epocă la orgă, în biserică. Este rugăciunea izbăvitoare, cea care imită cântecele îngerilor. Muzica serafimilor descleştează, înalţă, creează o ambianţă contemplativă. Nu judecăm păcatele sau virtuţile scriitorului, ci ne bucurăm de efectele pozitive ale muncii lui de educaţie, care se resimt şi peste atâtea generaţii. De pildă, defineşte pudoarea ca fiind cea mai frumoasă podoabă a femeii. Cu siguranţă, expunerea goliciunii în public (la televizor sau pe internet) nu îndeamnă la “Tatăl nostru”, iar orice acţiune înainte de care sau după finalizarea căreia nu poţi să te rogi este nenecesară şi chiar dăunătoare. Gândind astfel, nu ne surprinde să constatăm faptul că spiritualitatea rămâne cea mai bună filosofie, în accepţiunea scriitorului francez. Setea după Dumnezeu este unica înţelepciune care nu moare.

Flaubert nu este un visător, ci un realist. Recunoaşte scopul comercial al multor cruciade, fiind indignat de planul secundar în care “salvatorii credinţei” l-au plasat adesea pe Dumnezeu. Teritoriile eliberate au devenit, de fapt, pricină de zâzanie, de vrajbă, de păcat. Cavalerii nu s-au îmbogăţit duhovniceşte, ci în aur. Iar necreştinii nu au fost opriţi de aceştia, ci de rugăciunea unui Ştefan Muşat cel Sfânt, de asceza pustnicului Daniil Sihastrul şi de dreapta cârmuire a unui Neagoe Basarab (care se considera “acasă” în Grădina Maicii Domnului, pe Muntele Athos). Iată de ce cruciada nu a dus la salvarea credinţei şi a Ierusalimului, ci doar la îmbogăţirea Veneţiei şi la încurajarea comerţului murdar cu false relicve (apăruseră în epocă, peste noapte, sute de cuie ale Crucii lui Hristos).

Chiar dacă nu a fost un puritan, Flaubert va admite că desfrâul este cauza tuturor bolilor. Sigur că suntem de acord cu acest adevăr. Nici un călugăr nu merge la mănăstire de dragul călugăriei. A te face călugăr nu este un scop în sine. Călugărul vrea să se mântuiască, el vrea să ajungă în rai prin călugărie, prin dedicare totală. Tot în rai vrea să ajungă şi credinciosul care primeşte harul Cununiei. Nici Nunta nu este un scop în sine. Cei doi miri vor să se mântuiască împreună. Există doar celibat (în mănăstire sau nu) şi căsătorie. Destrăbălarea alungă harul lui Dumnezeu din Templu (trupul). Desfrâul este ruperea unui echilibru, deci cauză a infecţiilor. Şi aşa precum binecuvântarea merge din neam în neam (din părinţi cumpătaţi se vor naşte copii nedesfrânaţi, prin modelul viu din familie), tot aşa viciul se înrădăcinează ca pedeapsă în urmaşi (de obicei, taţii adulterini se miră de ce fetele lor divorţează, fac cancer sau îşi vând trupurile ca pe o marfă). Concluzia vine tot de la Flaubert: Fiecare licean speră să fie un cocoş într-o curte cu multe găini (realism psihologic).

 

Marius MATEI

Marius Matei

Preot in Floresti, jud. Cluj. Autor al cărții "Harta credinței. Meditații catehetice pentru copii și adulți", Editura Lumea credinței, București, 2020.

  • 1

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *