LOADING

Type to search

Constantin Oprișan – un înger răpit de temnițele comuniste 100 de ani de la naștere

Ortodoxie si traire

Constantin Oprișan – un înger răpit de temnițele comuniste 100 de ani de la naștere

Share

Și-a petrecut ultimile clipe de viață în casimca de la Fortul 13 – Jilava, alături de cel care a făcut un gest de disperată dragoste pentru a-l salva: Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Mulți dintre cei care l-au cunocut în închisoare pe Constantin Oprișan, l-au descris ca fiind un tânăr impresionant. De o statură spirituală impunătoare, care se vedea lesne că nu aparține acestei lumi căzute, Costache Oprișan stăpânea extrem de bine domenii nu la îndemâna oricui: muzica, artele plastice, matematica și filozofia. Era ca un vultur întemnițat, ce își dorea să se mai avânte încă o dată în seninul cerului, cu o fire vastă, cuprinzătoare, însă deopotrivă plină de cuviință. Din acest motiv nu doar o dată a trezit invidia celor din jur, în special pe cea a torționarilor. Chiar dacă la Pitești și la Gherla, în urma unor presiuni inimaginabile nouă, a participat o scurtă vreme la demascările reeducărilor, el nu a luat niciodată cu adevărat parte. Mărturii ale deținuților, printre care și a lui Ioan Ianolide confirmă faptul că el „lovea mult mai încet” și îi încuraja în timp ce era forțat să-i bată, spunându-le: „Iertați-mă! Fiți tari! Nu se poat rezista, dar nici nu acceptați reeducarea”.

Viforul reeducărilor

Luna aceasta se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Constantin Oprișan. A văzut lumina zilei pe 16 martie 1921 în comuna Onești, regiunea Putna, provenind dintr-o familie simplă, de plugari. Părinții lui, Vasile și Natalia însă, s-au ocupat îndeaproape de educația lui creștină. Erau oameni cu frică de Dumnezeu, dar nu habotnici, înțelegând deopotrivă importanța educației și a școlii pentru formarea micuțului Costache. La momentul arestării, era student în anul III și căsătorit cu Constanța Grama, de profesie medic.

Extrem de puțini au fost bătuți și torturați, la măsura lui Constantin Oprișan, pe parcursul reeducărilor de la Pitești și Gherla. Țurcanu avea o predilecție deosebită pentru el, (fusese șeful Frățiilor de Cruce pe țară). Tache Rodas, unul dintre cei mai rezistenți pătimitori ai reeducărilor comuniste spunea despre Oprișan: „…a fost unul dintre cei mai buni studenți… l-au ținut într-o tortură permanentă, bătaie în fiecare zi. Rău domne îl băteau”.

Omul acesta, ce poseda o inteligență ieșită din comun și căruia, tot ceea ce făcea, îi ieșea la perfecție, a fost atât de bătut, lăsat să se chinuie, încât sănătatea fizică i-a fost iremediabil afectată. La Pitești, unul dintre cei cu care a împărțit camera 4 spital, a fost Aurel Vișovan, care în volumul său Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? mărturisește ce tratament a primit Oprișan, încă de la sosire: „… cu un urlet ce aducea cu urletul fiarelor din pădure, au năvălit cu toții asupra lui. Călcat în picioare, lovit din toate părțile, în scurt timp și-a pierdut cunoștința. Dar loviturile n-au încetat. Până la urmă a fost întins pe un prici și cu niște curele (de unde or fi apărut curelele?) a fost luat sistematic din cap până la picioare și de la picioare până la cap. Când obosea o echipă de torționari, se schimba cu alta. Cred că a durat acest supliciu ore întregi. S-au aruncat multe gamele cu apă peste el ca să-l trezească și să-i urle în urechi: – Noi tinerii reeducați, cei care înainte am fost sub comanda ta, te vom distruge.

Chiar dacă nu ei au fost cei care l-au distrus definitiv pe Constantin Oprișan, cu siguranță aportul lor a fost copleșitor. Echipele de toționari conduse de Țurcanu la Pitești și de Popa Țanu la Gherla, au făcut un adevărat prăpăd în rândul celor care au îndrăznit să-și iubească țara și credința. Oprișan era reprezentantul de seamă al tinerilor (viitorul țării), iar asta deranja enorm. Ateismul comunist nu îl putea tolera. O ură nemaiîntâlnită avea să se năpustească asupra lui, până la a-l extermina.

Calea temnițelor

15 mai 1948 ar trebui comemorată de fiecare dintre noi, ca fiind ziua cea mai neagră, posbelică. Este ziua în care un popor întreg, este deposedat în decurs de câteva ore de toată floarea tinerimii din această țară. Și nu exagerez. Cei mai mulți tineri eminenți, elevi și studenți au fost arestați de comuniști în această zi, umplând pușcăriile, lagărele și tribunalele cu ei. Firește, acestei zile fatidice nici Costache Oprișan nu i-a scăpat. După arestare, a fost băgat în proces și judecat în anul 1949, așa cum reise din fișa matricolă penală nr. 775 întocmită în 26 iunie 1949: „Numărul mandatului și instanța care l-a emis: 100575/49, Parch. Mil. Buc.; Numărul hotărârei judecătorești și instanța care a pronunțat-o: 148/1949, Trib. Mil. Buc.; Durata și felul faptei: 25 ani M.S. (muncă silnică – n.red.), activitate legionară; Data începerii pedepsei: 15 mai 1948; Data expirării pedepsei: 20 aprilie 1973”.

Tot din sursa pomenită mai sus, se poate vedea „intinerariul” penitenciar al tânărului student Constantin Oprișan, care a început pe 26 iunie 1949, la Pitești. Este urmat de Gherla, Jilava, Târgu Ocna, Jilava, Văcărești, Jilava, Văcărești, încheindu-se cu una dintre cele mai tragice povești din temnițele comuniste, în a 4-a lui Jilava.

Celulă din casimca Jilavei

Celulă din casimca Jilavei

Dreptatea strâmbă a lumii

„Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioșilor și în calea păcătoșilor nu a stat și pe scaunul hulitorilor n-a șezut” (Ps. 1:1). Și pentru asta, dreptatea lui Constantin Oprișan în această lume s-a lăsat așteptată, însă n-a venit. Ba din contră. Știm cu toții că în urma tratamentelor îndurate în temniță, s-a îmbolnăvit de T.B.C.

Din aceeași fișă matricolă penală aflăm că pe data de 16.09.1953 a fost transferat la Penitenciarul Spital Tg. Ocna. Boala lui însă nu se ameliorează și este trimis după aproximativ un an, pe data de 04.12. 1954 la Jilava. Aici nu stă decât câteva zile și este transferat la Văcărești pe data de: „13.12.1954 trimis la Văcărești pentru Spital de către U.M. 012310” (fiecare penitenciar avea indicativ de unitate militară – n.red).

Astăzi știm că studentul Constantin Oprișan și-a trăit ultimele clipe de viață la Jilava, în celulă cu Părintele Gheorghe Calciu, care, venind cu o ultimă soluție de a-i salva viața, și-a tăiat vena, pentru a-i da să bea limfă din propriul sânge. Din nefericire, acest gest de iubire cutremurător nu a mai putut să-i salveze viața. Moartea lui Oprișan a survenit pe data de 26.07.1959, după cum stă consemnat în fișa lui din dreptul rubricii «Ieșiri definitive»: „26.07.1959 Decedat în penit. Jilava”. Uimirea mea însă, s-a legat de faptul că deși era condamnat din anul 1949 cu Hotărârea 148 de Tribunalul Militar București la 25 de ani muncă silnică pentru activitate legionară, în anul 1957, cu doi ani înainte de moarte a primit o nouă condamnare cu nr. 155 de la Tribunalui Regiunea a II-a Militar București, la încă 25 de ani muncă silnică. Cu alte cuvinte, prima executare a pedepsei începea pe 15 mai 1948 și se sfârșea pe 20 aprilie 1973. Și ce credeți? A doua condamnare își începea executarea pe 21 aprilie 1973 și se încheia pe 14 aprilie 1998. Pentru a avea „continuitate”. Nu pot decât conchide că: cineva îl ura într-atât, încât i-a cumulat executarea pedepselor, cu mult înaintea expirării primei. Era deja extrem de bolnav, iar zilele lui numărate. După 9 ani de închisoare, petrecuți în bătăi, torturi, frig, foame, întuneric, umilințe și boală, oare cum s-a simțit acest om când a aflat că mai are de ispășit încă 41?

 

Laurențiu Cosmoiu

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *