Lacrimile cuvintelor

                             Am ales acest titlu, care poate surprinde pe mulţi cititori, deoarece mi-a fost dat să trăiesc un sentiment de ruşine, de întristare şi de durere, aproape până la lacrimi, pentru unele cuvinte grăite. Şi atunci, am zis în cugetul meu: şi cuvintele pot plânge, uneori. Plâng cele vinovate, cele care îşi văd şi îşi recunosc vinovăţia. Iar ca o adeverire a celor gândite şi simţite, pun la vedere câteva versuri „Plâng cuvintele rostite / Fratelui ce mi-a greşit. / Le-aşi fi dorit neglăsuite, / Şi-al lui păcat neosândit, / Şi nici pe fratele mâhnit. Căci cine sunt eu să judec pe fratele meu pentru greşelile pe care şi eu le fac întocmai? Da, doresc şi mă bucură îndreptarea celui păcătos, dar el, oare, se va îndrepta, lovindu-l cu săgeata cuvântului de ocară?  Asumarea stării mele de păcătoşenie şi blândeţea vorbelor din dialogul purtat cu el ne aduc un bun câştig duhovnicesc, şi lui, şi mie. Şi astfel, nu mi-l voi face duşman, ci prieten, şi împreună vom fi lucrători ai binelui.

                     Învăţaţii lumii au dat multe definiţii cuvântului. El, cuvântul, este (şi) „un gând rostit” pentru a fi auzit şi de alţii. Darul vobirii ne este dat pentru a grăi lui Dumnezeu şi semenilor noştri. Şi Tatălui ceresc, şi fraţilor întru Hristos să le mulţumim pentru binele făcut nouă, să ne rugăm de iertare şi să le promitem îndreptare. Vorbirea să ne fie bine cumpănită, înţeleaptă şi roditoare. Dacă îl smintim pe fratele nostru prin cuvânt, atunci să alegem tăcerea care zideşte, căci cuvintele necugetate rănesc mult tăcerea binecuvântată.

                     Cât timp cuvântul este ascuns în gând, noi îi suntem stăpâni, dar după ce a primit „botezul” glasului auzit, el ne stăpâneşte pe noi. Bine spunea cineva despre cuvânt, asemănându-l cu o pasăre: „Cine îi dă drumul nu-l mai poate prinde”. Aşa că trebuie să avem multă grijă cum şi ce vorbim, ca nu cumva stăpânul nostru, cuvântul, să ne judece fără milă şi fără părtinire. Cuvântul este ca „o umbră a faptei”, ca un înainte-mergător al ostenelilor noastre, bune sau rele. Vorba spusă la mânie este „ca o sabie” lucitoare în mâinile omului gata de luptă şi de răzbunare.

                     Dacă vorbele noastre provoacă durere cuiva, atunci să ne folosim de lacrimi, care sunt „un drept sfânt al suferinţei”, şi nişte „perle nepreţuite de durere mută”. Oare ele, lacrimile, vor putea vindeca rana mustrării de conştiinţă a celui ce a vorbit nebuneşte? Dar ce nu e cu putinţă la om, e cu putinţă la Dumnezeu şi la cel ce are o credinţă vie.

                     Fereşte-ne, Doamne, de lacrimile cuvintelor nepotrivite, şi nu ne lăsa lipsiţi pe noi de lacrimile de cerere pentru sporirea credinţei mântuitoare!

Iosif  Badiu