LOADING

Type to search

Mâhnire cu „actualii” şi “foştii” români!

Ortodoxie si traire

Mâhnire cu „actualii” şi “foştii” români!

Share

Catalin Dumitrean

 

M-am gândit să vă mai scriu câte ceva. Mai mult sau mai puţin personal.

Sunt la Orşava la întâlnirea Comitetului Director al Radio Trinitas. Mă gândesc că vă sunt cumva dator, mai ales dacă am în vedere zilele în care nu am scris şi la atâtea alte mii de gânduri care mi-au trecut în acest timp prin minte. Am planuri mari pentru acest cenaclu şi pentru publicul românesc de pretutindeni. Dar, ca să ajung la rostul cenaclului şi la ceea ce deocamdată puţin din cei apropiaţi înţeleg vis a vis de rostul său am ceva de spus. M-a cutremurat atitudinea unei familii de români din Germania despre care am auzit că fac conversaţie cu fetiţa lor doar în limba germană. O „dezobişnuiesc” din faşă cu limba sângelui, cu limba nativă, cu propria identitate. O rudă apropiată, de fapt o fetiţă de 16 ani, poate nevinovată, a sărit în sus de fericire la auzul acestui „lucru senzaţional”, exclamând că e frumos şi modern. Eram de faţă. Am protestat cum am putut şi am pus apoi punct dialogului pentru a nu ajunge la cuvinte mai grave. Dar m-am mâhnit.

Adică… Odraselele unor părinţi ignoranţi îşi dezlănţuie mediocritatea culturală ori de câte ori au ceva de spus. Aşadar, dragi români avem o mare problemă. Sub ochii noştri mahmuri se cresc, pui de ignoranţă şi viitorii semnatari ai certificatului de deces al limbii române. Românii anihilându-şi propria limbă şi identitate. Trimiţând istoria la cimitir şi pe ignorând milioanele de martiri care au murit pentru scrisul în limba română, pentru drepturile românilor de a avea o ţară, o limbă şi un neam.

 

Desigur că nici acum nu înţeleg de ce politica se face numai prin arta compromisului, de ce ortodoxia trebuie să stea cuminte în banca ecumenismului, de ce însăşi ortodocşii trăiesc cu „bastonul” de mareşal în raniţa proprie considerându-şi credinţa exclusivistă, de ce am devenit atât de nefireşti, de insensibili la deschideri spre artă, cultură şi iubire.

Nu îmi rămâne decât să-mi număr zilele de român. În viaţă sunt mereu „surprize”. A fi român e o „decepţie”. A iubi e un „păcat”. A fi contemporan cu propria viaţă e probabil tot o greşeală.


Iată de ce propun un remediu. Se numeşte: Cenaclul Lumină Lină! O forţă misionară de viitor! Mulţi prieteni îmi spun că mai pragmatic ar fi să fac cutare şi cutare fapte pentru biserică, să predic, să fac acte liturgice, sau orice altceva. Eu nu şi nu. Mă „îndărătnicesc” să-mi port cenaclul prin judeţ, prin ţară, prin inimi, să cânt despre neam, despre Mihai Viteazul, despre Eminescu, despre Adrian Păunescu, despre Maica Domnului şi să trezesc emoţii, aduceri aminte despre gloriosul nostru trecut istoric şi să-mi forţez contemporanii să regândească prezentul în sensul identitar. În numele celor care au murit în tranşee, în închisori, în lagăre de concentrare pentru limba română şi pentru viitorul acestei ţări. Morţile lor nu au fost pentru monede euro, pentru limbi de circulaţie internaţională sau pentru un Imperiul Economic Europa. De aceea cânt, compun, mă rog la Dumnezeu şi strig în pustiu. Tocmai ca să salvez onoarea „complexaţilor” şi a compatrioţilor „loviţi de soartă”. Acum mă înţelegeţi?

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *