O vinovăţie

Monahul Pimen Vlad, în cartea sa Povestiri duhovniceşti, relatează istoria unei femei, întâlnite într-o gară:
„ Lucram la un birou şi nu voiam să aud de Dumnezeu. Îmi plăcea să-mi trăiesc viaţa. După o perioadă de timp, m-am îmbolnăvit şi am ajuns într-o stare critică. Aveam un fel de paralizie psihică şi nu mai puteam face nimic. Trebuia să fiu îngrijită ca un copil. Această stare m-a dus la deznădejde. Într-una din zile n-am mai rezistat şi m-am hotărât să mă sinucid. Mi-am ridicat ochii minţii spre cer şi am zis: Doamne, dacă într-adevăr exişti, Tu poţi să mă scapi, altfel îmi voi curma viaţa, aşezându-mă pe linia ferată şi aşteptând primul tren. Aşa nu mai vreau să trăiesc!
M-am aşezat întinsă pe şine, cu faţa în sus. După câteva clipe, a venit acceleratul Iaşi-Timişoara cu toată viteza, şi când s-a apropiat de mine, l-am văzut că s-a ridicat la jumătate de metru deasupra mea şi a trecut tot trenul prin aer. Am rămas vie şi nevătămată. Am început să plâng în hohote şi, sculându-mă, m-am dus acasă. De atunci, m-am făcut sănătoasă şi m-am apropiat de Dumnezeu”.
Ne mai putem îndoi de ajutorul lui Dumnezeu când, pentru o făptură care nu voise până atunci să audă de El, a ridicat un tren în aer, ca s-o absolve de păcatul sinuciderii?! A fost destul să-L cheme o singură dată:
– Doamne, Tu poţi să mă scapi!
Dar fără această chemare, să nu ne închipuim că Domnul îşi va opri pedagogia pedepsei Sale. Domnul nu ne va salva cu forţa, nu se va răsti la noi:
– Haideţi odată, dacă nu veniţi în şase ore la avionul pe care vi l-am trimis, nu vă mai aştept. Nu vreau să-mi îmbolnăvesc piloţii, expunându-i la radiaţii, şi ei au soţii şi copii, au riscat venind după voi! Nu vă mai fandosiţi că v-au trezit noaptea din somn, că v-au vorbit pe un ton care v-a speriat. Şi chiar nu mai ştiţi să spuneţi mulţumesc celor care s-au deranjat pentru voi, ca să scăpaţi cu viaţă?! Faceţi doctorate peste masterate, dar atâta lucru nu ştiţi, că din iradierea nucleară, după explozia unei centrale se fac cancere galopante, iar copii voştri vor creşte strâmb, până la a treia generaţie! Căci radiaţia de uraniu/plutoniu are nevoie de un timp de înjumătăţire de 90 de ani.
Cum să te întorci în aprilie, fată din Zalău? Ce se poate schimba în bine până atunci?!
– Am remuşcări că japonezii mi-au plătit bursa de masterat, iar eu fug şi îi las la greu, în loc să-i ajut să reconstruiască. Acum ei lucrează aproape tot timpul!
Bine au făcut părinţii că ţi-au cerut cu autoritate să te întorci. Datoria de a-i asculta pe cei care ţi-au dat viaţă şi te-au crescut este primordială faţă de vinovăţia că ţi s-a plătit ceva, undeva. Cu siguranţă, ei au cheltuit cu tine mult mai mult, cum poţi să-i răneşti cu inconştienţa ta?! Ca să nu mai vorbim de pământul tău, sărac şi curat, unde ai primit Sfântul Botez şi eşti primită cu toată dragostea.
Chiar dacă nu contează pentru tine, şi eu te iubesc, fată din Zalău. Pentru aceasta, eu te rog frumos, intră într-o biserică şi ascultă sfânta Liturghie. Caută-ţi vinovăţiile în faţa icoanei Preacuratei Fecioare, caută privirea Mirelui Hristos, El îţi va vorbi. Şi tu să-i vorbeşti! Domnul vrea să fie chemat. Privirea Lui plină de iubire pretinde un mic cuvânt de la noi. Când nu-l primeşte lăcrimează, El, cel atât de puternic şi mare.
Dacă nu-L poţi privi pe Hristos ca Mire, ia-L în braţe ca prunc. Gândeşte-te cum s-a simţit Fecioara Maria, că logodnicul ei Iosif, lăsând-o neatinsă, îi vedea burta crescând! A încercat ea oare vreun sentiment de vinovăţie? Nu, fată din Zalău, fiindcă Viaţa are prioritate, chiar în faţa celor mai bune sentimente pe care le nutreşti faţă de un logodnic.
Peste două zile va fi Buna Vestire. Mă voi ruga pentru părinţii tăi minunaţi, ca să primească de la tine acelaşi răspuns paradoxal, de care s-au uimit veacurile:
– Fie mie după cuvântul vostru!
Vineri, când voi fi în biserică, voi simţi dacă te rogi împreună cu mine. Doamne ajută!
Elena Frandeş