Ochiul din cer

 

Toropiţi de căldură, am tot căutat zilele acestea pe cer să vedem un nor cât de mic pe care să-l aşezăm în dreptul soarelui şi să ne imaginăm că dacă ar picura apa binefăcătoare din el, ne-am răcori de toate angoasele şi arşiţele.

Dumnezeu a văzut privirea noastră disperată, poate ne-a auzit şi rugăciunile şi după ce a lăsat secerătorul să adune pâinea de pe câmp a slobozit ploaia.

“Că spre Tine Doamne, am nădăjduit ; Tu mă vei auzi Doamne, Dumnezeul meu”.

După-amiază o furtună puternică s-a iscat din senin şi până să luăm seama au început să zboare în toate părţile frunze, flori , crengi rupte şi alte obiecte pe care vântul în furia lui le arunca de colo-colo.

 Nori grei scăpaţi din chingile văzduhului se năpusteau unul peste altul şi în curând cerul deveni plumburiu iar lumina se făcu întuneric.

Sfântul Ilie îşi începuse plimbarea în  carul lui ceresc şi trecea de la o margine la alta deasupra norilor huruind asurzitor.

Este foarte mânios  anul acesta, Sfântul!

Parcă ar vrea să coboare pe pământ şi să plesnească în stânga şi-n dreapta cu biciul lui de foc.

N-ar avea pe cine să ocolească decât numai pruncilor să le fie milostiv.

Noi, ceilalţi “împreună netrebnici ne-am făcut”.

A alergat aşa multă vreme bubuind şi trăsnind , scăpărând fulgerul mâniei Lui Dumnezeu.

”Glasul tunetului Tău în vârtej; luminat-au fulgerele Tale lumea”.

Iute, la adăpost! Nu-i făptură care să stea fără teamă în calea stihiei. Nici omul – stăpânul ,vârful Creaţiei nu mai poate porunci vântului să se potolească. Nu mai are curaj nici tărie şi credinţa lui este mult mai mică decât un grăunte de muştar. De aceea toate se ascund în culcuş aşteptând mila sau bătaia.

Într-un sfârşit baierile cerului s-au dezlegat şi a început să toarne.

“Dă-ne, Doamne ploaie curată şi binecuvântată!”

Pământul nemaiputând să înghită atâta apă s-a lăsat potopit.

Nu contează că stai pe deal sau în vale cu apa nu-i de glumă !

Străzile oraşului sunt râuri, toate curgând năvalnic spre Dunăre – “drum fără pulbere şi fără zăgaz”.

Trebuie să fii prea tare în cervice sau lipsit de cea mai elementară cunoaştere a lucrurilor ca să crezi că în manifestările de orice fel ale naturii nu se află mâna Domnului.

Acum câteva zile în paginile unui ziar a apărut o ştire în care ni se dezvăluie o imagine surprinsă în spaţiu.Un ochi imens asemănător ochiului uman (sau mai degrabă invers) priveşte spre pământ. Din iris ca dintr-un diamant ţâşnesc raze care se topesc în neant. O stea dintr-o constelaţie nordică, zic astromomii, este pe moarte şi-şi trimite în univers cântecul de lebădă.

Pusă sub ochii şi mintea cititorilor imaginea a stârnit comentarii din cele mai diverse: ”Este Iisus”, ”Nu-i decât o stea”, ”Lăsaţi-mă cu Dumnezeul vostru”, ”…creaţioniştilor”, ”efecte naturale”etc.

Cei care din lipsa unei culturi spirituale nu vor să accepte că acolo şi în alte imagini care nu pot fi explicate ştiinţific este într-adevăr Hristos care ne priveşte şi ne veghează, după cum Însuşi a spus că va fi cu noi până la sfârşitul veacurilor, se grăbesc să nege chiar ideea de Dumnezeu considerându-i pe ceilalţi bigoţi, încuiaţi, frustraţi etc. Faptul că suntem filaţi din cer de către marile puteri mondiale nu mai este un secret pentru nimeni după cum nu-i secret nici proorocia care ne avertizează că antihristul va face semne şi minuni ca să-i înşele chiar şi pe cei aleşi.Tehnologia actuală are capacitatea de a scorni tot felul de năluciri şi false apariţii numai ca să-i abată pe creştini de la Adevărul Hristos.

 

De ce se chinuie ei de atâta amar de ani ca să ni-L scoată pe Hristos din minte şi din inimă? Puterea pe care o au asupra materiei nu se poate întinde şi asupra sufletelor celor care Îl iubesc şi-L cinstesc pe Dumnezeu pentru că El veghează şi îi izbăveşte de toate năvălirile. Nu trebuie să ne lăsăm amăgiţi şi nici să ne speriem orice am auzi sau am vedea pentru că ştim de unde vine răul şi noi avem datoria să-i stăm împotrivă şi de asemenea ştim care este obârşia binelui către care nădăjduim. Important este să ne bucurăm că Dumnezeu este cu noi şi va fi mereu, indiferent de starea noastră de micime sufletească deoarece El ne iubeşte mai mult decât ne iubim noi, înşine de aceea ne rabdă şi ne aşteaptă în fiecare “staţie”.

Este o vorbă care acum se aude tot mai rar: “Nimănui să nu faci rău, că te vede Dumnezeu”.

Dintotdeauna oamenii au contemplat cerul dar au făcut-o din motive diferite. Poziţia soarelui sau a stelelor îi arăta ţăranului,de exemplu,în care ceas din noapte sau din zi îşi poate rândui treburile subordonându-şi întreaga viaţă Soarelui dreptăţii pe care Îl ştia mereu prezent şi milostiv. Nu subestima nici semnele care apăreau pe cer considerându-le avertismente pe care Dumnezeu le trimite oamenilor pentru neascultare.

Nu mai îndrăznim acum să ne ridicăm privirea la Cer ca să-L vedem pe Dumnezeu pentru că ochiul nostru nu mai este curat şi oglindeşte în el toate patimile pentru care Hristos a fost răstignit. Doar Sfinţii s-au învrednicit de darul contemplaţiei în rugăciune împreună cu alte daruri pe care Hristos le-a dat lor ca să ne îndulcească şi nouă amărăciunea. Ei nu s-au îndoit de existenţa şi pronia Lui Dumnezeu asupra oamenilor şi ne-au lăsat mărturii pentru a ne întări în credinţă. Trebuie numai să luăm-aminte la aceste mărturii,să cugetăm asupra lor şi vom vedea că încă de la facerea lumii Dumnezeu şi-a arătat puterea în cer şi pe pământ fie binecuvântând,fie certând sau pedepsind. Protopărinţii noştri au fost alungaţi din Rai şi satana a căzut”ca un fulger”. Dar El a promis că va restaura neamul omenesc şi nu-şi va călca jurământul. A trimis pe Moise ca să-l călăuzească pe poporul Său la pământul făgăduinţei şi acesta cu semnul Sfintei Cruci a despărţit marea şi au trecut ”ca pe uscat” oameni şi animale. Dar a flămânzit din nou poporul lui Israel şi Dumnezeu i-a trimis mană “pâine cerească a mâncat omul” căci a auzit plângerea pruncilor şi a căutat spre cei care nu voiau să se închine la dumnezeu străin. Rătăcind patruzeci de ani în pustia Sinaiului se sfârşea Israel de sete dar Dumnezeu prin Moise a despicat stânca făcând să izvorască apă şi a trimis deasupra lui nor aurit ca să-l acopere şi să înţeleagă că asupra lui este mâna Domnului deşi rătăcirea era tocmai pricina îndărătniciei şi a neascultării.

Multe sunt aceste semne şi acum unele au fost chiar confirmate de cercetările unor neliniştiţi care nu pot să doarmă până nu-şi pun ei amprenta pe conştiinţa creştinilor. Aşa s-au găsit urme ale trecerii oştirii faraonului prin Marea Roşie sau dovezi conform cărora chiar a stat soarele în timpul lui Iisus al lui Navi şi multe altele care din anumite motive nu sunt cunoscute.

În miezul zilei Sfântului Constantin i s-a arătat pe cer Crucea Mântuitorului împreună cu mesajul: ”Cu acest semn vei birui!” făcându-ne şi pe noi biruitori prin semnul Sfintei Cruci.

Duhul Sfânt a pogorât în chip de limbi de foc peste Apostoli îmbrăcându-i cu înţelepciune şi curaj.Sunt încă numeroase asemenea exemple şi cine vrea le poate găsi cu uşurinţă dar nu oriunde ci ele sunt relevate pe înţelesul tuturor în Cartea cărţilor. Ochiul Lui Dumnezeu  – Soarele dreptăţii – cercetează pământul şi-l face de se cutremură.

Cum de nu ne cutremurăm când auzim indivizi care fără nici o jenă iau numele Lui în deşert ori îndrăznesc să afirme că Hristos nu a înviat?

 

 

Tudora Luca