LOADING

Type to search

Paralela Iisus – Socrate

Ortodoxie si traire

Paralela Iisus – Socrate

Share

Alexandra Ganju

 

Lumea elenă şi lumea creştină reprezintă două centre esenţiale ale străduinţelor spre ideal şi sfinţenie. Gândirea celor două ,,lumi” încă este actuală stârnind interes. Lumea elenă îşi întemeiază metoda pe raţiune, cunoaşterea Adevărul în sens creştin este rezultatul unirii minţii umane  cu Mintea sau Inteligenţa supremă, contopirea nous-ului uman cu Nous-ul divin sau Inteligibilul. Acest contact cu Adevărul are loc datorită unirii dintre gnoză şi credinţă.

Între modul de a gândi  elen şi cel creştin, nu există însă un abis, ci multe similitudini şi legături puternice de continuitate, gândirea creştină utilizând cugetările elene, pentru a purcede printr-un zbor mai înalt spre soluţiile definitive şi veşnice.

În cele ce urmează, vom încerca să poposim asupra analizei în paralel a personalităţii marelui filosof elen – Socrate şi a personalităţii lui Iisus Hristos – Fiul Lui Dumnezeu- fondatorul religiei creştine, având în vedere asemănarile şi deosebirile dintre ei.

Mulţi autori scot în evidenţă asemănarea dintre Socrate şi Iisus. Astfel Iustin Martirul afirma în Apologia a II-a că Socrate a fost inspirat şi aproape că îl consideră drept creştin , Shelley îl numeşte ,,Iisus Christosul Greciei”, iar Lamartine în prefaţa cărţii La mort de Socrate afirma despre Socrate: ,,El s-a luptat toată viaţa cu acest imperiu al simţurilor pe care Christos îl va răsturna; filosofia lui era în întregime religioasă”.

Observăm că viaţa Lui Iisus, asemeni celei a lui Socrate a fost remarcabilă, datorită consecvenţei sale. Aceştia nu au căutat o ,,împărăţie” în această lume, câştigul şi pierderea nemăsurându-se pentru ei în bani. Intrând în contact cu oamenii, ambii au încercat să le comunice celor care îi ascultau caracterul iluzoriu al vieţii prezente.

Nici Hristos şi nici Socrate nu au venit să aducă pacea pe pământ ci sabia. În acest sens Hristos afirma: ,, Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.   Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.” 

De asemenea, unul din capetele de acuzare la procesul lui Socrate era coruperea tineretului şi prin urmare despărţirea acestuia de părinţi. Astfel, în opinia lui Anytos, Socrate ,, trebuie neapărat condamnat la moarte, pentru că prin lăsarea lui în libertate, fii celor prezenţi ar practica  mai departe învăţăturile lui şi s-ar corupe de tot”

Altă acuză adusă filosofului atenian a fost aceea că este ateu, necinstind zeii cetăţii şi că introduce zei noi în cetate. Iisus a fost socotit drept nesocotitor al legilor mozaice şi blasfemiator, deoarece se numea pe sine Fiu al Lui Dumnezeu, făcându-se pe Sine deopotrivă cu Dumnezeu: ,,Noi lege avem şi după legea noastră El trebuie să moară, căci S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu”  

Dacă în ajunul patimilor, ,,Petru i-a zis (Lui Iisus): Şi de ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine. Şi toţi ucenicii au zis la fel” , în timpul patimilor, Iisus este urmat de un singur discipol,Ioan, spre deosebire de Socrate, caruia discipolii îi rămân aproape.

Daca avem în vedere originea creştinismului, aceasta nu putea fi decât iudaismul pentru că religia mozaică se afla la baza sa. Iisus însăşi afirma, pentru a întări originea iudaică a creștinismului: ,,Să nu socotiţi că am venit să stric legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” . Ceea ce ,,păgânul” îşi dorea şi căuta cu multă fervoare, iudeul avea deja: pe Iahve, care era Absolutul.   

Pe de altă parte nu pot fi negate influienţele socratice asupra creştinismului. Încrederea lui Socrate într-o fiinţă supremă a fost fundamentul afirmaţiei lui Platon, conform căreia omul este asemănător cu Zeul, afirmaţie destul de apropiată de doctrina creştină a entheozei.

Din punct de vedere etic, adică în principiile acţiunii raţionale, Socrate şi adepţii săi se aflau doar la un pas de creştinism. Cercetarea de sine, inaugurată de Socrate, a dus la concluzia că măsura tuturor virtuţilor este dorinţa de virtute. Virtutea trebuie să rămână mereu autosatisfăcătoare. Acesta a fost marele principiu pe care Socrate l-a adus pentru prima dată la lumină prin intermediul investigaţiei raţionale. Astfel, Socrate reprezintă, în viaţa practică, pregătirea pentru creştinism. El considera că a fi bun este bine fiindcă este bine şi astfel a enunţat forma în care şi doctrina creştină a fost prezentată. El nu putea însă să spună ce este ,,binele”, filosofia sa neputând să îndestuleze setea creată. Zeul era pentru greci ,, singur şi unul”, însă nu puteau  să conceapă modul cum el putea  să interelaționeze cu oamenii. 

Mai târziu, acceptând calea pe care filosofia elenă se străduia să se înalţe spre Zeu, Pavel spune atenienilor ,,Bărbaţi atenieni, în toate vă văd că sunteţi foarte evlavioşi.  Căci străbătând cetatea voastră şi privind locurile voastre de închinare, am aflat şi un altar pe care era scris: “Dumnezeului necunoscut”. Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, Îl cinstiţi, pe Acesta Îl vestesc eu vouă” .

Socrate, aşadar, a văzut că scopul vieţii umane este căutarea ,,binelui”, însă acest ,,bine” era neclar definit, scăpând chiar şi celei mai amănunţite şi tenace argumentaţii. Era nevoie de o revelaţie pentru a elibera omul de sub robia simţurilor, care să-i arate că nu trebuie doar să caute o viaţa superioară, ci poate chiar să devină o făptura nouă, căci spune Sfântul Apostol Pavel: ,, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă” .

Hristos a făcut posibilă împlinirea umanului, împăcându-l pe om cu Dumnezeu, dăruindu-i înfierea şi mântuirea în potenţă. Hristos a arătat şi calea pe care omul trebuie să înainteze pentru a se uni mistic cu divinul, calea de a ajunge dumnezeu după har, aceea a iubirii şi a sacrificiului de sine pentru cei din jur. El însăşi s-a făcut pildă vie, afirmaţia cristică a perfectibilităţii omului fiind probată prin practica Sa, iar pentru finalizarea pildei Iisus a ajuns să moară.

Creştinismul este inseparabil de persoana lui Hristos, aflându-se în relaţie  vitală cu persoana Sa, Hristos fiind însăşi ,,Calea, Adevărul şi Viaţa” .  Socrate este iniţiatorul unei noi căi a descoperirii etice, însă nu putea să afirme : ,, Eu sunt calea” Filosofia nu s-a născut odată cu Socrate, în schimb creştinismul s-a născut odată cu Iisus Hristos.  Caracterul atotcuprinzător al creştinismului este dovada că  acesta nu este un elenism transformat. Persoana Lui Hristos şi posibilităţile naturii umane  pe care le-a revelat  reprezintă  contribuţia sa indestructibilă şi superioară oricărei alte contribuţii la progresul moral.

 

 

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1.            Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2008

2.            Platon, Opere complete –Apologia lui Socrate, trad.: Cezar Papacostea, Marta Guţu, Constantin Noica,  ed. îngrijită de Petru Creţia, Constantin Noica, Cătălin Partenie, Editura Humanitas,  Bucureşti, 2001

3.            Wenley M. Robert,  trad. Anghel Alexandru, Socrate şi Christos, Un studiu asupra Filosofiei Religiei, Editura Herald, Bucureşti, 2009

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *