LOADING

Type to search

Vântul Duhului suflă unde vrea

Ortodoxie si traire

Vântul Duhului suflă unde vrea

Share

Există un plan îngeresc în tot ce ni se întâmplă. Cu cât îl găsesc mai repede, în multa maculatură de variante isteţe, sub care satana vrea să-l ascundă, cu atât se rezolvă toate mai uşor.

Am nevoie în fiecare zi de Sfânta Liturghie. Fără Duhul, cuibărit în suflet din primele ceasuri ale dimineţii, n-am cum să-mi dau probele vieţii dintr-o zi. Şi nu este scutire pentru niciuna, trebuiesc date: bine sau prost, în forţă, în jubilaţie sau în chin până la epuizare; căci termenul e clar: apusul soarelui. Apusul vieţii. Dacă am noroc, mai prind câteva pagini de lectură…

De data asta, chiar nu era speranţă pentru vreun strop de odihnă. O scrisoare de la bancă mă soma să lichidez un cont al tatei, de care nimeni, la moartea lui, nu avusese habar.

Când am plecat spre oraşul copilăriei, înfricoşată de câte acte şi procuri erau de obţinut, vântul nu apucase încă să-mi smulgă acoperişul casei. Alergam după bani, luând trenul pe o vreme cu cod galben şi chiar nu pricepeam de ce Îngerul, al cărui sfat îl cerusem cu stăruinţă, încuraja o asemenea imprudenţă. Cumva, banii picaţi din cer mă incomodau, tulburând tabieturile unui echilibru la care ţineam. Corelarea îngerească a faptelor s-a manifestat însă de cum am ajuns: o uriaşă mantie de tablă, învăluită ca silueta unui aparat artizanal de zbor, eşuase în grădina mea.

Am găsit lucrători deîndată. Mi i-a adus domnul V., cel mai smerit om genial pe care am avut şansa să-l cunosc. A urcat pe acoperiş ca o pisică, strecurându-se printr-un ochi de sticlă al verandei, formându-şi pârghii şi puncte de sprijin paradoxale, pentru a trage scara grea după el, cu o inteligenţă de geometru înnăscut. Îmi arătase cândva schiţele lui pentru arhitectura de grădină: foişoare de apă, marchize cu vitralii, instalaţii de antrenament solar. Pe unele chiar le-a construit, pentru clienţii lui. Îmi prezintă proiectul noului acoperiş: câţi lucrători, câtă tablă, cât va costa.

Nu-mi place să negociez. Privesc omul în ochi şi tratez direct cu viaţa lui. Mă bucur că, plătind totul, îmi mai rămân bani doar pentru câteva cărţi.

Urc cu ceaiul fierbinte pe acoperiş, unde lucrează V, cu întreaga echipă, la minus opt grade. Au salopete rufoase, feţe chinuite, dar mâini de aur şi bucuria de a lucra, după nişte luni de şomaj. Împotriva lor să fi negociat?! Să mai iau o felie din pâinea lor puţină, pentru ce? De ce să-mi inventez dorinţe noi, pentru o cheltuială fără rost, când de atâta vreme încerc să le împuţinez…

– Doamne, ce meseriaşi buni, cum să-ţi mulţumesc că i-am găsit?!

Simt mângâierea vântului pe obraji.

– Nu-i recunoşti? Sunt săracii pe care ţi i-am adus, ca să împarţi cu ei banii picaţi din Cer.

Cât de tandră, de nepământeană este Vocea aceasta. Cât însetez s-o mai aud.

N-ai să te superi… continuă Mângâietorul. Acoperişul Eu ţi l-am luat.

Elena Frandeş

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *