LOADING

Type to search

O scrisoare de la părintele CALCIU

Marii duhovnici ai neamului

O scrisoare de la părintele CALCIU

Share
calciu mic
Această scrisoare a Părintelui Gheorghe Calciu datează din anul 2003. Cred că a apărut, pe atunci, şi în Credinţa ilustrată sau Lumea credinţei. Nu este important cui anume a fost adresată. Ea îşi păstrează actualitatea oriunde, oricînd şi în cazul oricui s-ar afla pe poziţia tînărului preot de atunci. O postez aici deoarece am primit şi eu de curînd, spre eventuală publicare, o diatribă pe aceeaşi temă din partea unui tînăr teolog (de data aceasta nepreoţit), căruia nu m-am considerat nici vrednic şi nici îndrituit să-i dau un răspuns personal. Îi rămîn încă o dată îndatorat Părintelui Calciu şi îl simt la fel de prezent ca întotdeauna. (R. C.)
SCRISOARE CĂTRE UN PREOT TÎNĂR
Iubitul meu frate întru Hristos,
Iartă-mă pentru întîrziere. Ca de obicei, înainte de marile praznice, sînt multe de ispăşit şi multe de cărat. Pentru un preot tînăr este mai lesne. Pentru unul bătrîn ca mine – 78 ani – nu este deloc uşor. Cum bătrîneţea aduce cu sine şi atîtea neputinţe sau dureri, este din an în an mai greu. Dar ca să nu rămîn în urmă cu laudele (faţă de frăţia ta), în ciuda opreliştilor vîrstei, cred cå m-am descurcat binişor, slavă Mîntuitorului. Numai cu e-mail-urile, cu scrisorile şi cu Buletinul Parohiei sînt mereu în urmă…
Aşa că mă vei ierta, căci multă nevoie am de iertare de la oameni şi, mai ales, de la Dumnezeu.
Înţeleg cå ai avut nevoie de un fel de confesiune, nu o spovedanie, şi duhovnicul te-a sfătuit să vii la mine. Bine ai făcut. În felul acesta nu s-a creat între noi nici un fel de obligaţie preoţească. Te-am citit de 2-3 ori, ca să înţeleg mai bine, ca să văd unde este trufia şi unde este adevărul.
Ai performanţe foarte frumoase, frate părinte, dar îţi lipseşte, pe cît mi se pare mie, un lucru: un dram de umilinţă. Prea apari desåvîrşit în toate şi prea ai în toate dreptate. Nu vorbesc de nişte păcate, acelea le spui duhovnicului (nu eu sînt acela), ci de nişte neputinţe care măcar ţi-au stat în calea perfecţiunii.
Eu sînt puţin mai greu de cap (vorba prietenului meu de închisoare, Marcel Petrişor: «Am prezenţă de spirit, dar îmi vine tîrziu»). Cu înceata mea judecată, am văzut că numai ceilalţi au greşeli, frăţia ta nu, ceea ce te îndrituieşte să fii mereu un revoltat. Pe urmă, mai ai o slăbiciune (era să spun păcat, dar nu-ţi sînt duhovnic): generalizezi greşit. Mereu vorbeşti de simonismul Arhiepiscopiei, de necinstea Arhiepiscopiei. Arhiepiscopia este o instituţie, iar dacă cineva o reprezintă, acela este ierarhul. Ceilalţi sînt funcţionari, mai buni sau mai corupţi, dar ei nu reprezintă Arhiepiscopia, după cum preoţii răi nu reprezintă Ortodoxia, aşa cum argumentează sectanţii.
Mie îmi plac luptătorii pentru dreptate, am fost şi eu printre ei, de cele mai multe ori în coada lor, dar nu am strigat niciodată: «Jos episcopul cutare!», că nu eu l-am pus acolo, ci Duhul Sfînt; şi nu mie îmi va da socoteală, care am eu însumi de dat socoteală pentru atîtea lucruri rele pe care le-am făcut în viaţa mea, ci lui Dumnezeu.
Şi ca să nu apar ca un lăudăros înaintea frăţiei tale (deşi am fost de  nenumărate ori, dar nu în cazul de faţă), te rog să citeşti, din cele Şapte cuvinte către tineri, cuvîntul adăugat, scris imediat după Paşti şi pe care nu am mai reuşit să-l rostesc, căci am fost scos din şcoală şi biserică. Iată ce spuneam acolo despre ierarhie: «Rămînem strîns uniţi în jurul ierarhiei şi ierarhilor noştri, căci o Biserică fără ierarhie este ca un organism fără schelet tare». Aici închei citatul şi ceea ce adaug este de la mine pentru frăţia ta: este adevărat că uneori te dor unele oase ale scheletului – şi te dor foarte tare. Unele oase le poţi elimina şi poţi continua să stai vertical. Dar dacă le elimini pe toate, cu siguranţă vei deveni un vierme sau un gîndac (ca în Kafka).
Eşti un om tare, tînărul meu frate întru preoţie. Teme-te de propria-ţi tărie! În închisoare era un ţăran ardelean, credincios, dar dur, şi care ne spunea din cînd în cînd, ca pe un fel de refren: «Eu, fra¡ilor, numai de tăria mea mă tem, că sînt un om foarte tare şi asta mă poate duce la prăpădenie!”…
Cu iertare, părinte dragă, nu te mînia pe mine. Te rog să-mi mai scrii.
Preot Gh. Calciu

A APĂRUT, LA EDITURA CHRISTIANA:
calciu mic
Reproduc aici introducerea editorială a cărţii (fără notele de subsol). 
 
 
INTRODUCERE EDITORIALĂ
În toamna lui 2013 s-au împlinit 7 ani de la trecerea în veşnicie a vrednicului de pomenire părinte Gheor­­­­­ghe Calciu, mărturisitor harismatic şi figură ex­po­­­nen­ţială a opoziţiei ortodoxe româneşti faţă de co­mu­­­nis­mul anticreştin şi antinaţional. 21 de ani de închi­soare şi 21 de ani de exil reprezintă polii unui destin de cruciat, ce merită cu prisosinţă pomenirea şi preţuirea posterităţii.
Din nefericire, parastasul de la Mănăstirea Petru-Vodă, unde se află mormîntul părintelui, a fost pre­ce­dat – pe ascuns – de dezgroparea abuzivă a osemin­telor sale de către nişte călugări fanatici ai obştii, fără binecuvîntarea stareţului sau arhiereului, precum şi fără înştiinţarea şi acordul familiei celui deshumat. S-a vor­bit în pripă de “minuni” şi de “sfinte moaşte”, fără nici o bază canonică, iar presa a amplificat scandalul şi con­fuzia. Şi toate acestea în condiţiile în care părintele Calciu, în pragul morţii, a anticipat parcă ceea ce avea să se întîmple şi a lăsat dispoziţii testamentare limpezi şi ferme, pe care autorii abuzului s-au prefăcut a le ig­nora.
Este esenţial de precizat că aici nu-i în discuţie dacă osemintele respective sînt sau nu sfinte moaşte (aceasta nu e treaba şi căderea noastră să ne pronunţăm); poate că sînt şi că se vor vădi ca atare în timp, primind recu­noaşterea oficială a Bisericii, cînd va voi Dumnezeu să se întîmple şi după toată rînduiala binecuvîntată a Orto­doxiei. Aici e în discuţie o pripă abuzivă, generată de o inadmisibilă neascultare şi dublată de o smintitoare vîl­vă me­dia­tică. Şi mai mult decît atît: e vorba de un pre­cedent primejdios şi de acutizarea unui întreg fenomen psihotic (căutarea maniacală de moaşte şi cinstirea lor în afara regulilor şi dispoziţiilor bisericeşti), care tre­buie atent şi părinteşte gestionat de factorii abilitaţi şi responsabili (Patriarhia de la Bucureşti şi Mitropolia de la Iaşi, Sfîntul Sinod şi Comisia de Canonizare), pentru ca lucrurile să n-o ia razna, ci să fie ţinute sub un con­trol de auto­ritate, fără de care există riscul ca o anumită mentalitate magică să pervertească pe nesimţite dreapta credinţă.
Problema e serioasă şi nu ne confruntăm numai noi cu ea. Greşeala poate să survină şi la nivel mai înalt. În Rusia, bunăoară, după ce au fost canonizaţi cam în gra­bă o seamă de noi mucenici, se pune acum, oficial, pro­blema unor comisii de… decanonizare, descoperindu-se între timp în viaţa unora dintre recenţii canonizaţi as­pecte incompatibile cu sfinţenia (ca să nu mai vorbim de formele încă şi mai aberante pe care le cunoaşte a­colo “evlavia populară”, ajungîndu-se pînă la fel de fel de milenarisme şi pietisme magice, ba chiar pînă la o ade­vărată campanie pentru canonizarea lui… Stalin!).
E nevoie în toate privinţele, mai ales în vremuri ca ale noastre, de prudenţă şi veghe neîntreruptă, de păzi­rea strictă a tradiţiei şi de păstrarea unităţii în jurul au­to­rităţii eclesiale (căci fără ierarhie nu există Biserică, cum părintele Calciu însuşi nu prididea să aducă a­minte cu fiecare prilej).
Întrebarea care pentru unii se ridică în context – du­pă ce “păs­torii” noştri s-au dovedit încă o dată incapa­bili să ges­tio­neze situaţia creată şi să comunice lămu­ritor cu “tur­ma”, lăsînd loc în conştiinţa publică celor mai smintite şi mai smintitoare speculaţii – este una ex­trem de gravă şi de îngrijorătoare: Mai avem cu adevă­rat Biserică, mai avem cu adevărat ierar­hie, sau trăim, “în teri­toriu”, o pseudo-ortodoxie “scă­pa­­tă de sub con­trol”? Decît să forţăm un răspuns ris­cant, mai bine să credem încă o da­­tă părintelui Calciu că “ierarhii trec, dar Biserica ră­mîne”, prin voia şi pute­rea lui Dumne­zeu, dincolo de toate nevredniciile ome­neşti (“de la vlă­dică pînă la o­pincă”).
În orice caz, se poate spune că pe părintele Calciu si­tuaţiile insolite l-au urmărit în viaţă şi îl urmăresc şi după. Iar “gura de moarte” şi-a răcit-o degeaba, căci man­­datarii posterităţii “ştiu ei mai bine” ce şi cum…
O carte precum cea de faţă ar fi fost de dorit să fie alcătuită, tipărită şi larg răspîndită de Biserica însăşi, de la înălţimea autorităţii şi competenţelor sale teolo­gico-duhovniceşti, ca necesar şi elementar demers cate­hetic: nu numai pentru a lămuri cazul în discuţie, ci şi –mai ales – pentru a preveni eventualele recidive (ce va fi oare la parastasul de 7 ani al părintelui Iustin?).
Noi am încercat aici să punem la un loc, spre infor­marea şi lămurirea celor interesaţi (de azi sau de mîi­ne), o suită de texte recente (în ordinea cronologică a a­pa­riţiei lor), ce alcătuiesc o radiografie jurnalistică a ca­­­­­zului, sprijinite, în Addenda, şi de alte texte rele­van­te, de dată mai veche, unele provenite chiar de la părin­tele Calciu (inter­viul despre moaşte şi de-acum celebra scrisoare testa­men­tară către părintele Iustin şi obştea de la Petru-Vodă). Pe lîngă notele de subsol care aparţin autorilor, am venit în sprijinul cititorilor şi cu o seamă de note editoriale, marcate ca atare. În loc de postfaţă, am inclus o biografie a părintelui Calciu, urmată de o listă cronologică a scrierilor sale apărute în volume şi de un mic documentar fotografic (Lucian D. Popescu).
Sperăm ca demersul nostru editorial să aducă un plus de edificare, atît cît permit instrumentele unei o­nes­te jurnalistici creştine, cu conştiinţa mărturisită că de­plina edificare nu poate veni decît dinspre păstorii şi purtătorii de cuvînt îndrituiţi ai Bisericii noastre, de la care continuăm să aşteptăm smeriţi responsabilă şi pă­rin­tească îndrumare.

Răzvan Codrescu

Tags:
Marius Matei

Preot in Floresti, jud. Cluj. Autor al cărții "Harta credinței. Meditații catehetice pentru copii și adulți", Editura Lumea credinței, București, 2020.

  • 1

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *