Puterile sufletești explicate de părintele Rafail Karelin

Puterile sufleteşti sunt următoarele: cuvântătoare sau cugetătoare, înţelegătoare (mentală, raţională), poftitoare sau doritoare (simţitoare, sentimentală) şi irascibilă sau mânioasă (volitivă).

Puterea cuvântătoare sau cugetătoare (raţională) a sufletului

La puterea cuvântătoare sau cugetătoare (raţională) a sufletului se atribuie capacitatea omului de a gândi la nivel de cuvinte şi imagini, a memora, a formula propuneri, proiecte, a construi planuri, a visa, observa, a determina legăturile dintre cauză şi efect, a analiza, a sintetiza, a experimenta, a deduce legităţi, a formula ipoteze şi teorii, a aplica legităţile descoperite în practică, a elabora diverse sisteme semantice şi a le utiliza. Prin această putere se naşte creaţia ştiinţifică, filosofică, artistică, se elaborează  legile, drepturile, manifestele, constituţiile. Acesta este câmpul de necuprins al acţiunii intelectului uman în cele două aspecte ale sale: raţiunea şi imaginaţia, aici găsim rădăcinile de bază ale civilizaţiei – prin acumulare, păstrare şi utilizare a informaţiei parvenite din exterior.  Omul se mândreşte cel mai mult cu raţiunea sa. Însă anume în raţiune se poate constitui temelia necredinţei, acea mândrie intelectuală care transformă raţiunea într-o mică divinitate, un idol de la care omul aşteaptă ajutor şi salvare.

Din fericire, sunt momente când mintea se smereşte şi îşi percepe starea sa de limitare, neputinţă, nimicnicie, orbire duhovnicească şi atunci ea Îl caută pe Dumnezeu.

„Atunci omul se îndreaptă către Creatorul său, cade zdrobit înaintea Lui, se încrede voii lui Dumnezeu şi strigă, cerând-i ajutor” (Sf. Nicolae Serbskii, „Tâlcuirea fericirilor” ).

Dăunătoare pentru puterea cuvântătoare sau cugetătoare a sufletului sunt: minciuna conştientă, viclenia, batjocura, jurământul, blestemul, înjurăturile, vorbirea în deşert, judecata şi oricare alte izvoare ale informaţiei eronate şi degradante. Mai bine să fim lipsiţi de cunoaştere decât să avem informaţie falsă, denaturată. După cuvântul lui Solomon, mai bine puţin, dar cu adevăr, decât mult, dar cu minciună. Numai înfrânându-şi limba, îmblânzind-o ca pe o fiară sălbatică, omul poate să se preocupe de curăţarea minţii sale de diversele gânduri, visări, iluzii şi cugete senzuale negative, care apar în conştiinţa lui.  

Suportabile sau tolerabile (ceea ce nu este un rău, dar de care ne putem lipsi) pentru puterea cuvântătoare sunt: activitatea filosofică, ştiinţifică şi artistică, cititul cărţilor şi a periodicelor; necesare pentru puterea cuvântătoare sunt: cunoaşterea profesiei sale, a drepturilor şi obligaţiilor sociale şi familiale, cunoaşterea naturii, studiul teologiei. Foarte necesară pentru puterea cuvântătoare: concentraţia în rugăciune.

 

Puterea poftitoare sau doritoare (simţitoare, sentimentală) a sufletului

 

La puterea poftitoare sau doritoare (simţitoare, sentimentală) a sufletului se atribuie toate tipurile de simţiri, plăceri, emoţii, sentimente. Aici găsim dragostea familială, amicală, părintească şi cea senzuală; patriotismul şi solidaritatea socială, dragostea pentru artă, poezie, muzică, pictură; bucuria contactului cu natura.

Însă tot aici găsim şi patimile omeneşti: egoismul, amorul propriu, ura,  iubirea de argint, ataşarea prea mare de anumite lucruri, simţul dependenţei de lumea înconjurătoare, dar şi astfel de sentimente înălţătoare ca empatia, milostenia, compătimirea. La puterea poftitoare se atribuie râsul şi glumele de prost gust, după care se tăinuieşte desfrânarea.

Astfel de noţiuni ca plăcerea, blândeţea, politeţea, eleganţa, tactul, frumuseţea, atractivitatea de asemenea se referă la puterea poftitoare a sufletului. Uneori această putere se manifestă în râvna pentru o frumuseţe supranaturală, divină, în dorul pentru raiul pierdut (un sentiment confuz care este asemenea unei raze de lumină ce pătrunde pe neaşteptate în subteran).

În acelaşi contest însă putem vorbi şi despre mistica demonică şi cultele extatice, care de asemenea ţin de puterea poftitoare a sufletului. În general, orice mistică, cu excepţia celei ortodoxe, se află totalmente în câmpul puterilor sufleteşti, cea ortodoxă, prin esenţa sa, fiind duhovnicească (la nivelul duhului, deşi poate include în sine întreg omul). Manifestări deviante ale puterii poftitoare sunt atracţiile tainice pentru rău, pentru vicii, pe care omul uneori le simte real în inima sa.

Dăunătoare pentru puterea poftitoare (doritoare) este orice tip de satisfacţie a dorinţelor josnice şi nu este vorba doar de patimile trupeşti şi sufleteşti (desfrânarea, lenea, iubirea de arginţi, mânia, mândria, invidia) ci şi de alte  tipuri de plăceri pătimaşe şi desfătări, care sunt mult mai subtile decât păcatele trupeşti: întâlnirea şi comunicarea cu persoane faţă de care avem atracţie josnică, citirea cărţilor degradante, savurarea imaginilor care provoacă o imaginaţie senzuală perversă, vizionarea anumitor emisiuni, videoclipuri, filme care devin izvor de infecţie duhovnicească şi de desfrânare.

Lupta cu desfătările denaturate cum ar fi consumul de alcool, droguri, refuzul de a se implica în discuţii josnice, bancuri şi asemenea lor sunt absolut necesare pentru a menţine puterea poftitoare în câmpul duhovnicesc. Fără aceste acţiuni exterioare de îngrădire a sufletului de vicii nu putem atinge curăţenia dorinţelor, precum nu este posibil să se spele de noroi cel care se află în mlaştină.

Dacă omul va sluji patimilor sale şi în acelaşi timp va încerca să se roage cu inima, el va ajunge la tulburări nervoase sau va cădea în starea demonică care se numeşte încântare.

Suportabile sau tolerabile pentru puterea poftitoare sunt: audierea muzicii clasice, vizionarea muzeelor, galeriilor de tablouri, interpretarea cântecelor lumeşti, călătoriile; necesare pentru puterea poftitoare sunt: dragostea familială, amicală şi părintească, patriotismul, solidaritatea socială, comuniunea cu natura, mila şi compasiunea pentru fiinţele vii; foarte necesare pentru puterea poftitoare – participarea la serviciile divine ca presimţire a frumuseţii cereşti;

Puterea irascibilă sau mânioasă (volitivă) a sufletului

A treia putere a sufletului este puterea irascibilă sau mânioasă (volitivă), căreia îi este caracteristică, ca şi oricărui organism viu, tendinţa de a arunca din sine tot ce este străin corpului, să neutralizeze otrava care a pătruns în sânge şi să nimicească orice început de boală. Puterea irascibilă este cetatea şi armata sufletului, capacitatea de a deosebi binele de rău, este puterea lui protectoare, filtrul psihologic predestinat pentru reţinerea murdăriei şi a depunerilor dăunătoare. Este capacitatea sufletului de a reacţiona la orice obstacol care intervine între el şi Dumnezeu şi, urând cu ură dreaptă acest obstacol, are menirea de a-l înlătura.

Această putere se arată în tendinţa spre bine, spre apărarea aproapelui de orice nedreptate, în jertfirea de sine. Însă în starea păcătoasă de decădere a sufletului, această putere cel mai des se manifestă nefiresc în porniri orgolioase, manifestări de indiferenţă, apatie, permanentă nemulţumire şi cârtire, lipsa de răbdare, în invidie, răutate, concurenţă, mânie pornită asupra semenilor, manifestări de ură, răzbunare, violenţă, brutalitate, sadism – de la despotismul familial până la tirania şi necromania conducătorilor. În manifestările sufleteşti trebuie să deosebim următoarele niveluri: dăunător–inutil, suportabil (tolerabil), necesar, extrem de necesar, apoi să ducem o luptă spirituală cu noi înşine, înlăturând mai întâi cele dăunătoare, iar apoi cele inutile.

Dăunătoare pentru puterea mânioasă sau irascibilă  a sufletului sunt cârtirea împotriva Lui Dumnezeu şi mânia asupra omului (neîmplinirea dorinţelor, simţul mândriei adesea devin cauza mâniei şi a urii care se naşte din ea, de aceea nu poţi birui mânia până când nu este înfrânată patima). Manifestările păcătoase ale puterii irascibile sunt: răzbunarea, viclenia, ciuda, presiuni asupra voinţei altui om (uneori chiar sub masca facerii de bine). Scopurile înălţătoare în viaţa omului şi limitarea dorinţelor personale contribuie la biruinţa asupra mâniei.

Sfinţii părinţii ne sfătuie mai întâi să biruim mânia cu tăcerea (scorpionul moare într-un vas închis, zicea preacuviosul părinte Ioan Kolov), iar apoi să luptăm cu ea în gândurile şi în inima noastră.

Suportabile sau tolerabile pentru puterea mânioasă sunt râvna pentru activitate socială, întreceri, concursuri, jocuri etc.  Necesare pentru această putere a sufletului sunt: aducerea aminte de moarte, impunere spre facerea de bine, lupta cu patimile, răbdarea, supunerea  voii Lui Dumnezeu, amintirea despre faptul că suntem păcătoşi.

Foarte necesar pentru puterea irascibilă (mânioasă) – îndeplinirea poruncilor dumnezeieşti ca act de voinţă liberă.

(material elaborat de Tatiana Doibani,  în baza traducerii din  lucrarea „Puterea de a muri sau arta de a trăi”, de Arhimandrit Rafail Karelin)