LOADING

Type to search

Laptele adevărului

Editoriale

Laptele adevărului

Share

Mă scald în ruşinea de a-mi fi trăit prosteşte ispita, înecând-o în mânie, arzând în ea şi înnegrind părţi mari de suflet, pe care apoi le voi avea de curăţat, dacă vreau ca Domnul să mă mai recunoască.

Jaque Lacan şi Sigmuld Freud apreciau că o provocare pulsională se cere trăită, oricât de răvăşitoare ar fi. Inhibiţia unor energii ale inconştientului poate determina în multe cazuri simptomele tipice refulării: isteria, angoasa, complexele de inferioritate, agresivitatea difuză a nemulţumirii de viaţă, cu motive pierdute în trecut (netrăirea crizei la timpul ei).

Izbucnirea mă face, evident, să pierd bucuria, dar ea se reaşează până la urmă pe alt nivel sufletesc, eliberat de dependenţe, izbăvit de admiraţia faţă de unul sau de altul, cât şi de multele dezamăgiri pe care continuarea acestor admiraţii deşarte mi le-ar fi pregătit. Mă trezesc parcă pe un platou montan şi peisajul cu pini îmi redă gustul respiraţiei adânci, cu Iisuse Hristoase. Simt cum aerul acesta pur mă îmbată, sunt gata să adorm, când cu o seară în urmă plângeam ca un copil neputincios. Ciudat este că, în aceste crize atât de pământeşti ale orgoliului meu, Iisus stă deoparte, rezervat, aproape nu-L mai simt. Nu-mi dă prin minte să mă lepăd de El (Doamne fereşte!), să mă îndoiesc de El, unele revolte au fost chiar în apărarea Lui. O fac, jertfindu-mi tocmai bucuria, comoara cea mai de preţ pe care am descoperit-o, trăindu-mi viaţa. După un timp, când îmi regăsesc pacea, Iisus revine discret, delicat.

Fereşte-mă, Doamne, de a muri în vremea unei ispitiri, lasă-mi timpul de a mă smulge din ea, ca să alerg înapoi, la Tine. Pentru un suflet omenesc, întoarcerea din conflict este inerţială, nu e o simplă comutare de buton: atâta vreme cât nu ştergem din trăirea noastră dansul cu demonul ţinerii de minte a răului, Dumnezeu nu-şi mai arată Faţa Sa în adâncul sufletului, nici când Îl chemăm în rugăciune. Odaia interioară trebuie să fie cu desăvârşire curată, ca izvorul bucuriei să ţâşnească din nou.

***

Am citit un articol despre „Crizele sufletului” (Paul Curcă, crestinortodox.ro) şi într-atât mi-a fost de folos, eu însămi fiind într-o criză şi regăsindu-mă, încât am simţit nevoia să chem binecuvântarea Domnului asupra fratelui Paul. Multa detaşare a stilului său literar mi-a schimbat unghiul privirii, ajutându-mă să mă văd oarecum, din exterior.“Daca ne-am adanci in aceasta criza poate ca am fi salvati. Dar arareori suntem in stare sa o facem. Treburile zilnice, diferite urgente care ni se impun ne ocupa mintea si timpul pentru a ne salva de confruntarea cu noi insine, amana subiectul crizei pana cand acesta se pierde, nu mai are pregnanta de la inceput”, scrie Paul Curcă.

Nu pledez pentru primirea crizei, nici ca depresie, nici ca mânie, sigur că echilibrul este cel mai bun, doar că acesta, uneori, nu mai depinde de noi. Există mânii pe care le putem înăbuşi în repetate rânduri. Şi totuşi ele au un punct sensibil dat: un simplu cuvânt sau o imagine-cheie (ceva banal, ca o fotografie de grup) poate face de nestăpânit uriaşa energie psihică inconştientă, adunată în spatele acelui simbol.

 

Lumea nu încetează să ne propună evadări şi consolări facile

Ca să ameţim izbucnirea vulcanică a traumelor subconştiente. Poate că în aceste consolări se află chiar rădăcina păcatului, în dorinţa noastră de a reduce la tăcere cu orice preţ pruncul-suflet care plânge nemângâiat în adânc. Şi nu i-ar trebui un zurgălău prea scump, nici lapte din nucă de cocos, din contră, i-ar ajunge laptele simplu al adevărului, rostit în faţă, din când în când; puterea de a răspunde acuzaţilor aspre (nu, nu eu am făcut!), când eşti blocat într-un fel sau altul. Izbucnirea crizei seamănă cu răutatea, poate că Domnul chiar aşa o judecă, dar nu este decât ieşire dintr-un blocaj cât se poate de omenesc.

Scrie părintele Arsenie Boca: “Rautatea e o osanda, o moarte anticipata, care chinuieste firea, dar nu e naturala, e o venetica in fire. Pe aceasta vrea Dumnezeu sa o izgoneasca din fire, cu ajutorul omului…:Firea perversă şi firea curată, originară, stau laolaltă în raportul în care se află un miel care bea apa dintr-un râu, faţă de lupul care se află mai la deal şi îi bagă mielului vina că-i tulbură apa, găsindu-şi astfel motivul întemeiat să-l mănânce.” (O sinteză a gândirii părintelui Arsenie în 800 de capete. Editura Teognost, Cluj Napoca 2002)

Nu mai sunt miel, căci stau mereu în stare de alertă, pentru că am văzut că, şi atunci când mă plec să-L beau pe Hristos, lupul mă pândeşte, atacând nici măcar pe la spate, ci frontal, ca să mă jefuiască de El.

“E absurditate multă şi variată lipită de fire.

Misiunea lui Iisus, dată şi mieilor e descojirea firii de absurditate, de sălbăticie, de caricatura existenţei: demonicul

Aceasta înseamnă că Iisus contează pe un miez originar necontaminat, existent în fire, care deşi este comprimat, este capabil să-şi recâştige dimensiunea paradisiacă;miezul capabil de Har.”

Ştiu, sfinte părinte Arsenie. În zilele noastre, demonul absurdului depăşeşte în forţă demonul răutăţii. Încercând să evadez din absurd, cad în sălbăticie, în crize şi mânii.

Scrie sf.Ioan Sinaitul: „Daca tu nu araţi milostivire celor care te chinuiesc prin purtarea lor, te tradezi pe tine insuţi ca esti pacatos, ca ai inlauntrul tau inima invartosata, lipsita de simţire. Si esti vrednic de mila!”

Aşa sunt, Doamne, îndură-te de mine!

Previous Article
Next Article

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *