Moșii de toamnă

De vară, de iarnă… Moșii și strămoșii noștri, știuți sau neștiuți. Sfinți trecuți în calendar sau oameni obișnuiți cu doruri și neputințe, cu speranțe și împliniri. Moșii noștri care ne-au născut și ne-au lăsat bogată zestre spirituală, morală și materială ca sa stăm drept și să ne mâncăm bucata de pâine cu cinste și dreptate.

în Bucovina bunicul nu-i tataie ci moș sau bun iar bunica nu-i mamaie ci, moașă sau bună. Moș și moașă – buni de pus la rană! Câte daruri ai primi de la ei dacă ai avea răbdare să-i asculți! Nu păsurile lor pe care și le poartă în taină ,nici nevoile care oricum se ițesc din gura fără dinți și haina ponosită. Cei care mai au moși să-i prețuiască iar cei care n-au să cerceteze locurile unde bătrâni uitați își duc zilele așteptând ca cineva să le calce pragul.

Fericiți sunt cei care își cunosc străbunii pentru că astfel pot culege din viața și experiența lor tot ceea ce le este de folos ca să trăiască în pace și să vadă cursele pe care le întinde vrăjmașul ca să-i împiedice să se apropie de Dumnezeu.

și nu pentru a descoperi cine știe ce descendență coborâtă din vreo spiță nobilă. A-ți dori să reactualizezi episoade ale vieții bătrânilor tăi din timpuri pe care doar le bănuiești,să afli cum gândeau,ce simțăminte nutreau față de semenii lor sau cum vorbeau ei cu Dumnezeu nu este doar o provocare ci o datorie ,un testament pe care ei l-au înscris în memoria timpului pentru a fi împlinit.

Fiecare dintre aceștia a avut momentele sale de glorie omenească ,porția de fericire sau de amărăciune dar mutarea lor din viața pământească la cele nevăzute ,desprinderea de cele lumești,confruntarea cu dușmanul cel mai de temut care este moartea le conferă o anumită strălucire și-i face demni de prețuirea noastră.

Uneori moșii sunt uitați fie datorită depărtării de locurile natale fie din necunoștință dar cauza principală rămâne tot nepăsarea chiar dacă pentru a se îndreptăți unii dintre noi acuză lipsa de timp sau de mijloace financiare.

Nu este o noutate că mulți creștini nu-și “îngrijesc”morții. Dacă intri într-un cimitir,mai ales în zonele rurale vezi multe morminte părăsite unde doar crucea dacă mai stă în picioare și o ușoară ridicătură de pământ mai arată că acolo odihnește robul Lui Dumnezeu care a fost bunicul,mama sau tatăl unuia dintre cei plecați în lume să culeagă roadele depărtării de familie și de tradițiile noastre strămoșești. Mormintele unde altădată veneau femeile să-și plângă necazurile acum abia dacă se mai cunosc înghițite de pădurea de liliac. Cei de sub glie își dorm somnul de veci în așteptarea glasului care îi va ridica sau îi va coborî. De la naștere până la moarte moșii noștri au rostuit obiceiuri specifice neamului și care se mai văd în manifestările cultural-folclorice și gospodărești de pe întregul plai românesc. Grija pentru sufletele celor mutați la Domnul rămâne în seama urmașilor și se perpetuează în neam până la a doua venire a Lui Hristos când Dreptul Judecător va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Urmând cuvântului rostit de Proorocul care spune că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci să se îndrepte și să fie viu ,Biserica noastră a rânduit să se facă rugăciune permanentă pentru sufletele celor adormiți și această punte care unește în moarte pe toți cei vii face posibilă mântuirea. În sfintele noastre mânăstiri rugăciunea nu s-a întrerupt indiferent de încercările care au marcat credința noastră ortodoxă și de regimurile politice care s-au perindat.

Pomenește,Doamne pe toți adormiții robii Tăi ortodocși creștini. P.S. Ierarhi, pe Sfințiții Preoți,Diaconi,Monahi și Monahii,pe toți voievozii binecredincioși și pe întreg neamul nostru românesc creștin-ortodox ,părinți ,frați,surori de pretutindeni (…)pe tot clerul și poporul ortodox adormit cu împărtășirea Ta divină întru nădejdea învierii și a vieții veșnice. Amin!

în afară de asta Biserica noastră face pomenire de obște în fiecare anotimp de parcă ar invita pe cei plecați la o reuniune de familie unde se cântă Odă bucuriei. Și fiecare dintre aceste “reuniuni”are semnificație aparte și urmărește de fapt parcursul vieții pământești a Mântuitorului nostru de la Naștere până la Pogorârea Sfântului Duh. Cei pe care acum nu-i mai vedem participă alături de noi la praznicul îndumnezeirii omului prin harul revărsat la Cinzecime.

Moșii de vară care se pomenesc în sâmbăta premergătoare Sfintei Treimi aduc o notă de arhaism și de înnoire totodată.

Ofrandele care se împart sunt oferite în vase și se dau mai ales copiilor și tinerelor căsătorite de curând.

Când eram copii așteptam cu nerăbdare să vină “moșii” iar atunci când primeam darul ne rugam pentru cel adormit pentru care se făcea jertfa. Aveam grijă să nu spargem farfuria sau cana și la masă,mâncam din ele. Mama,la fel ca celelalte femei din sat,se pregătea din timp pentru această zi. Cumpăra străchini, ulcele de lut și linguri de lemn de la vânzătorii ambulanți care veneau din țară cu diverse obiecte specifice zonei și adaptate diferitelor nevoi ale comunității. Multă vreme n-am înțeles și eram la un moment dat chiar nedumerită de faptul că ,deși se găseau farfurii frumoase din porțelan sau faianță ea prefera să le caute și să le achiziționeze pe cele de lut care păreau rudimentare și lipsite de valoare. Acum înțeleg și-i mulțumesc pentru că ceea ce făcea era legat de tradiția poporului nostru pe care o ducea mai departe sub ochii noștri odată cu speranța că vom împlini cu aceeași acuratețe cele ce trebuie împlinite. Într-adevăr, dacă am văzut acasă, în copilărie,practicându-se aceste obiceiuri frumoase care au contribuit în mare măsură la asigurarea legăturii dintre oameni , ne vom strădui să facem la fel pentru copiii noștri.

Parcă nu dăm noi de pomană ci bunicile noastre ne întind peste timp strachina cu mâncare și ulceaua de vin sau bragă împreună cu turta sau colăcelul frumos împletit.

Așa se osteneau moașele noastre robotind în jurul vetrei ,pregătind bucate ca să-i mângâie pe cei trecuți dincolo ca să guste și ei măcar sugestiv din binecuvântările pe care Dumnezeu le-a lăsat pe pământ.

Moșii și strămoșii noștri

De la ei avem totul: tradiția de a întemeia o familie pentru a duce mai departe neamul și credința; priceperea de a lucra măiestrit lemnul, piatra sau lutul; războiul de țesut care “bătea” dar niciodată nu rănea; obiceiurile de la botez, nuntă și înmormântare; vatra focului, vatra satului unde odată cu snoavele, proverbele, ghicitorile și poveștile se transmitea și graiul împreună cu înțelepciunea populară.

Ospitalitatea, credincioasa, loialitatea, cumpătarea, respectul față de valorile creștine, și multe altele pe care le avem dar nu le mai recunoaștem ca fiind ale noastre.

Luați,mâncați… și voi,bunii noștri ctitori de biserici, ctitori de țară, robi ai Lui Dumnezeu, ostenitori ai pământului, jertfitori și binefăcători, iubitori de pace, izvoditori de frumusețe, drepți închinători la Dumnezeu !

Beți dintru acesta, toți… cei care ați însetoșat de dreptate, ați băut din cupa amărăciunii în temnițe și-n lume;cei ce ați spălat cu sângele vostru nimicnicia noastră; cei ce v-ați predat cu totul neamului și Lui Dumnezeu!

Veșnică să vă fie pomenirea! Amin!

Tudora Luca