Cum a fost dărâmată Biserica Sfânta Vineri

Praznicul Sfintei Parascheva este şi un prilej de aducere aminte a tragediei suferite de Biserica Sfânta Vineri-Herasca din Bucureşti, biserică rasă de pe faţa pământului de către regimul Ceauşescu la 20 iunie 1987, chiar într-o zi de vineri. Biserica Sf. Vineri-Hereasca a rămas în memoria populară prin fai­ma înaltei credinţe ce izvora din venerarea icoa­nei făcătoare-de-minuni a Cuvioasei Paras­cheva. Aici veneau oameni din întreaga ţară, fie să ceară ajutorul Cuvioasei Parascheva, fie să-i mulţumeasca pentru ajutorul primit. La ordinul  scelarat al Elenei Ceauşescu, sub pretextul sistematizării Bucureştiului, a căzut sub loviturile unor infractori de cea mai joasă speţă una dintre ma­rile ctitorii ale Bisericii Ortodoxe. O placă de marmură, rece ca un duş necesar nostalgicilor, aminteşte trecătorilor mârşava faptă. Un gest care va rămâne în istorie, dar şi pe obrazul, chiar pomădat, al celor care, prin tăcere vinovată, au adoptat poziţia lui  Pilat din Pont.

Puţină istorie

Primul schit al acestei Biserici a fost constru­it spre sfârşitul secolului 13 de credincioşii locali. Tradiţia spune că în acest schit domnitorul Mircea cel Bătrân a adus pentru un scurt timp moaştele Sfintei Parascheva şi ale Sfintei Fi­lofteia de la Argeş. Mai târziu, în vremea dom­nitorului Matei Basarab, Nicolae vel Aga a reconstruit biserica pe aceeaşi teme­lie, astfel încât tradiţia a început a numi noua bi­se­rică „Agă­ni­ţa“, până în anul 1749, când Elena Doamna şi fratele său, Udrişte Năsturel-He­rescu, au preluat obligaţia sprijinirii materiale a Bisericii, iar credincioşii au început să o numească Biserica Sfânta Vineri-Hereasca. În se­co­lul 18, protecţia ma­terială a bisericii a fost asigurată de boierii Băleni, care au şi construit noi clădiri pentru săraci şi bolnavi, iar celebrul Anton Pann a înfiinţat aici o şcoală de cantori bisericeşti.

8 ani de muncă şi 2 milioane de lei

Părintele Gelu Bogdan este personajul a că­rei viaţă este indusolubil legată de „Sf. Vineri“. Diacon la această biserică, pe 12 februarie 1978 este hirotonit preot de Patriarhul Iustin, pe seama aceleiaşi Biserici Sf. Vineri, cu ascultarea de a o reconstrui, lăcaşul fiind avariat după cu­tre­murul din 4 martie 1977. „Patriarhul Ius­tin mi-a dat 100.000 de lei şi m-a trimis la trea­bă“, povesteşte pr. Gelu Bogdan. O imagine ne pu­tem face dacă ţinem cont că lucrările, care au durat 8 ani, au costat la acea vreme 2.845.000 de lei! Pe 14 octombrie 1985 Bise­rica, pictată de celebrul Dimitrie Belizarie, a fost resfinţită.

Elena Ceauşescu: „Jos porcăria!“

Bucuria părintelui şi a credincioşilor nu a durat mult, pentru că în iunie 1987 s-a primit o hârtie de la Primărie în care se cerea Bisericii să cedeze 1450 metri pătraţi de jur-împrejur, pentru construcţia unui bloc. „Am intuit că vor să pună blocul ca o faţadă, să ascundă biserica, aşa cum au făcut la Domniţa Bălaşa. Pa­tri­arhul m-a îndemnat să nu aduc nici un răspuns, să trenez, iar Consiliul Parohial, care era format din oameni de cultură, a refuzat să cedeze. Tragedia acestei biserici a început  pe 9 iunie 1987, când au sosit 3 delegaţi ai Primăriei, conduşi de vicele Dumitru Necşoiu, un comunist fără inimă, care m-a ameninţat că varianta cu construcţia blocului «e cea mai bună soluţie». Pe 13 iunie, pe la ora 14.15, m-am trezit cu Ele­na Ceauşescu. Însoţitoarea îi tot arăta câte ceva cu mâna, iar ea, după câteva secunde, a zis: «Jos porcăria!». Am fost martor şi am au­zit cu urechile mele. Nu pot să uit: 13 iunie 1987“, spune părintele şi, involuntar, lacrimile încep să-i curgă. „Pe 14 iunie 1987 am săvârşit ultima Liturghie în Biserica Sf. Vineri“.

Demolată de puşcăriaşi

Luni, pe 15 iunie, la ora 4 dimineaţa, bise­ri­ca era înconjurată cu panouri înalte de peste doi metri. La 7.00 părintele Gelu Bogdan a fost anunţat de oamenii Primăriei că biserica nu va fi mutată, iar casa parohială demolată (un aşe­ză­mânt cu 25 de apartamente, cu muzeu şi bi­blio­tecă, construită din 1887, în care vara tre­murai de frig, iar iarna un singur buştean încăl­zea o cameră!). Cu sufletul la gură şi cu ajuto­rul studenţilor teologi şi al seminariştilor, părintele salvează tot ce se putea salva din casa pa­rohială, începând cu grandioasa bibliotecă.
„Pe 16 iunie 1987, întreaga casă parohială era distrusă. Pe 17 am fost informat că există trei soluţii pentru biserică: mutarea pe banii statului, mutarea pe banii bisericii sau demolarea. Încă mai credeam că pot salva biserica. La 13.30 am fost anunţat însă că se va dărâma. Am fost în audienţă la Ilie Ceuşescu, la Tamara Dobrin. Mi se răspundea: «Nu se poate face nimic e dispoziţia Tovarăşei…» Zeci de oameni de cultură au protestat în zadar. Cordoane de miliţieni şi securişti au înconjurat Biseri­ca. Obiec­tele de cult au ajuns la Cer­nica, iar cele cu valoare istorică au ajuns, prin bunăvoinţa şi ajutorul lui Panait I. Panait, la Muzeul Hereştilor“.

S-a strigat: „Jos comunismul !“

Demolarea a început la orele 18.00. Pentru prima oară în România oamenii au strigat: „Jos comunismul! Jos Ceauşescu!“. S-au operat arestări, lumea nu ceda. Muncitorii au refuzat să dărâme biserica şi au fost aduşi puşcăriaşi, cărora li s-a promis reducerea pedepsei. „La 20.30 puşcăriaşul care s-a agăţat de turlă a căzut şi am aflat că după câteva săptămâni a murit în spital. În genunchi, lumea plângea în hohote, se auzeau blesteme, iar securiştii ares­tau… În scurt timp, din vestita biserică nu mai rămăsese nimic. Doar un covor de lumânări se aşternuse pe locul străvechii ctitorii, lumânări care plângeau tragedia neamului românesc“.