LOADING

Type to search

Iarna aducerii aminte

Ortodoxie si traire

Iarna aducerii aminte

Share

Spre deosebire de luna decembrie, în luna ianuarie nu se mai întâmplă aproape nimic. Iarna s-a aşezat peste câmpuri şi oraşe, este cenuşiu şi parcă mai întunerec, odată ce beculeţele colorate din zilele de sărbătoare au fost iarăşi îndepărtate de pe străzile oraşului. Trăim cu speranţa primăverii şi cu o umbră de nostalgie în suflet, atunci când ne aducem aminte de clipele de sărbătoare tocmai trecute. Ne puseserăm atâtea speranţe în acele zile sfinte din decembrie ! Ne-am promis, ca şi în alţi ani, ca Naşterea Domnului să fie un nou început, acum unul adevărat, când ne vom schimba, trăind zile noi în sensul adevărat al cuvântului, uitând vechile slăbiciuni şi fugind de tot ceea ce am înţeles că facem rău şi ne îndepărtează de Cuvântul lui Dumnezeu. Iar acum, în ianuarie, înainte de a fi trecut măcar o lună de la Crăciun, am uitat iarăşi tot ceea ce am promis în ziua Naşterii Domnului. Suntem tot cei de anul trecut, din toţi anii, cu speranţe neîmplinite, cu dorinţe difuze de schimbare, prea slabi, prea nestatornici pentru a împlini promisiunea făcută în emoţia sărbătorii.

Dumnezeu s-a făcut om pentru mântuirea noastră. Prin Pruncul care se naşte, viaţa fiecăruia dintre noi este aşezată sub pecetea dragostei dumnezeieşti şi putem, dacă o vrem, să trăim fiecare clipă a existenţei noastre pământeşti ca pe un dar al Domnului. „Fiul lui Dumnezeu care din Tatăl s-a născut , …născut iar nu făcut.. şi s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi s-a făcut om”. Fiecare prunc care se naşte este binecuvântat la fel aşa cum fiecare mamă este binecuvântată. Cât de frumoasă este imaginea unei mame care se îngrijeşte iubitor, cu candoare şi duioşie de pruncul ei !

Julia Krahn este printre puţinii artişti fotografi care-şi permit să lucreze la Milano, considerat unanim ca fiind centrul cel mai important al artei fotografice. Într-o fotografie care a fost mult discutată, ea s-a fotografiat in ipostaza renascentistă a Madonei care-şi leagănă la piept pruncul. Dar, de fapt, ea nu avea în braţe nici un copil. „Aparţin unei generaţii care a pus sub semnul întrebării rolul familiei în viaţă. Individualismul ne-a dus la o concentrare asupra propriei persoane prin care valorile majore ale familiei se sting”, a spus artista, care şi-a mărturisit în repetate rânduri credinţa în Dumnezeu. Şi tot ea explică mai departe simbolul pe care a dorit să-l aşeze în fotografia ei: „ Sigur că îmi doresc să ţin un copil în braţe, sigur că doresc să construiesc ceva în viaţă şi că vreau să am acest rol ca femeie. Dar nu am nimic”. Această afirmaţie a fost, aparent, surprinzătoare pentru că Julia Krahn este considerată exemplul de femeie „modernă” care datorită talentului şi perseverenţei sale a reuşit o carieră excepţională într-un domeniu considerat ca fiind al bărbaţilor. Este lesne de înţeles motivul pentru care mişcarea feministă a atacat-o violent. Pentru feministe maternitatea este doar o formă de oprimare şi subjugare a femeii, fără posibilitatea de a se mai putea afirma în viaţa de zi cu zi. Julia Krahn a fost văzută ca o trădătoare, pentru că, argumentează acestea, dacă femeile nu ar fi refuzat familia ca o formă de sclavagism modern, şi ea ar fi stat astăzi la cratiţă şi nu ar avea un atelier de fotografiat la Milano.

Dorinţa de a fi modern cu orice preţ nu reprezintă o garanţie pentru o viaţă fericită. Avem tendinţa de a ne însingura, cu iluzia că facem ceea ce trebuie pentru a fi în pas cu timpul. Însă iubirea unei mamei este dincolo de oricare argument speculativ, pe care-l inventăm într-un anumit moment istoric şi care nu exclude în nici o formă reuşita profesională a unei femei moderne. Iubirea mamei este abnegaţie şi jertfă, bunătate şi curăţie, exprimarea concretă a binelui dumnezeiesc în oameni.

În romanul „Când eram un băieţel mic”, apărut în 1957, celebrul scriitor german Erich Kästner îşi aminteşte cu recunoştinţă de mama sa. Conştientă de talentul excepţional al fiului ei, ea a făcut toate eforturile pentru a-i finanţa şcoala. Era în acelaşi timp croitoreasă, frizeriţă şi bucătăreasă, muncind zi cu zi pentru a aduna banii necesari, fără a-şi opri nimic pentru ea: „Mama mea nu era un înger, şi nici nu-şi dorea să fie aşa ceva. Idealul ei era unul palpabil, aflat în depărtare, dar nu luat din nori. Era ceva ce se putea realiza…Toată iubirea ei, toată fantezia, hărnicia, întreaga sa existenţă a aşezat-o, ca un jucător fanatic, pe o singură carte…Această carte eram eu. Şi de aceea a trebuit să câştig. De aceea nu aveam voie să o dezamăgesc”. Când epuizată , Ida Kästner s-a îmbolnăvit, copilul s-a adresat unui medic cunoscut, care l-a liniştit. Mama se va reface pentru că :”Tu eşti îngerul ei păzitor…Chiar şi atunci când ar uita tot ceea ce e în jur, inima ei se va gândi la tine”. În 1945, întors de pe front, Erich Kästner şi-a regăsit cu greu mama, care supravieţuise bombardamentelor, dar suferise un şoc teribil. Prima întrebare pe care ea i-a pus-o, fără să-l recunoască, a fost: „Ştiţi cumva unde este Erich la meu”? Şi scriitorul scrie mai departe: „ Acum ochii ei mă uitaseră până şi pe mine, singurul ei ţel şi noroc. Dar numai ochii, nu şi inima !”

Este important a da ascultare inimii, mai ales când, uitând cele promise în ziua de sărbătoare, suntem iarăşi înclinaţi către vechile obiceiuri şi porniri. Să fie această iarnă din nou cea a uitării, când entuziasmul de o clipă se pierde încet prin ceaţa venită din depărtarea îngheţată ? Sau poate că ceaţa se va topi lovită de vântul proaspăt al dimineţii curate de ianuarie. Şi atunci trăim, în fine, iarna aducerii aminte, a promisiunii respectate. Astfel ziua de Crăciun se continuă într-o permanentă sărbătoare a inimii, când binele creşte fără încetare, asemenea pruncului ocrotit de dragostea maicii sale.

Dumitru Horia Ionescu

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *