LOADING

Type to search

Să atingem pământul şi cu genunchii

Ortodoxie si traire

Să atingem pământul şi cu genunchii

Share
         Nu spre mirare, iubiţi cititori, să vă fie acest titlu, ci spre meditaţia cea folositoare sufletului înstrăinat de Domnul Dumnezeu şi sărac în osteneli şi  roade duhovniceşti. Mi-au  venit în minte cuvintele din titlu, văzând multa noastră lipsă de preocupare pentru cele duhovniceşti şi puţina aducere aminte de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
         Marea grijă a omului  pentru ziua de mâine, dar şi  pentru bunăstarea vieţii sale pământeşti (la cea veşnică nu ne prea gândim), opreşte manifestarea gândurilor bune şi curate şi ţine sub obroc scânteia dumnezeiască pusă în el de Ziditorul lumii întregi. Dintre multele  griji cotidiene lipseşte tocmai cea mai importantă: grija pentru  mântuirea sufletului. Citind în Sf. Scriptură, vom găsi acolo multe învăţături necesare şi folositoare unei bune vieţi pământeşti, viaţă ce trece ca roua dimineţii. Prin aceste învăţături, noi ne putem câştiga veşnicia  celeilalte vieţi. Acolo găsim şi multe însemnări despre felul în care omul s-a închinat şi trebuie să se închine Bunului Dumnezeu şi Ziditorului său.  
        Voi aminti aici doar câteva prilejuri binecuvântate de smerită închinare.
       ,,Un om (un tată) s-a apropiat de Iisus şi cazându-I în genunchi, I-a zis: Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău …” (Mt.17,14-15). Această cădere în genunchi este urmată de invocarea milei dumnezeieşti, nu pentru tată, ci pentru fiul său posedat de demoni. Neputinţa ucenicilor (a celor care n-au urcat cu Domnul pe muntele Tabor) de a-i vindeca fiul, l-a împins pe bietul tată într-o disperare vecină cu renunţarea. Salvarea a venit, totuşi,  de la Cel trimis în lume să ,,ia asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre să Se împovăreze” (Is. 53, 4).
       ,,A venit la El un lepros, rugându-L  şi îngenunchind şi zicând: Dacă vei vrea poţi să mă curăţeşti” (Mc.1,40). Pentru faptul că acest lepros a ştiut că Domnul are putere, şi că nu I-a cerut altceva decât voinţa, Hristos Domnul Şi-a revărsat peste el şi  mila, şi puterea, căci i-a zis: ,,Voiesc, curăţeşte-te” (Mc.1,41).  
      ,, Şi Petru, scoţând afară pe toţi, a îngeuncheat şi s-a rugat …”(F.A.9,40).
      ,, Şi după ce(Pavel) a spus acestea, plecându-şi genunchii, s-a rugat împreună cu toţi aceştia” (F.A.20,36). 
 Rugăciunea rostită de Sf. Ap. Pavel, este legată de bunul rămas pe care şi l-a luat el de la Biserica din Efes. Cuvântarea lui de despărţire a provocat mari emoţii şi sfinte regrete în rândul preoţilor: ,,Şi mare jale i-a cuprins pe toţi, şi, căzând pe grumazul lui Pavel îl sărutau” (F.A.20,37). 
         Din exemplele date mai sus vedem cum,  atât sfinţii cât şi păcătoşii, îşi pleacă genunchii în faţa Celui Atotputernic, rugându-L să le primească rugăciunile, să-i ierte şi să le dea putere în slăbiciunile lor. 
         Deci, prin plecarea genunchilor noştri, să aducem închinare Celui Care a primit moartea pe Cruce, pentru păcatele mele şi ale tale, frate întru Hristos. Se cuvine nouă a sta pe genunchi sau în picioare şi a ne ruga Domnului să vegheze asupra noastră, să ne înţelepţească şi să ne îndrepte paşii pe căile cele bine-plăcute Lui şi folositoare nouă, azi şi mâine, aici şi Dincolo. 
 Noi, oamenii-robi, să arătăm Dumnezeului-Stăpân ascultare de bunăvoie, smerită supunere şi plăcută închinare. Să nu cruţăm genunchii noştri de tăria podelei, nici îmbrăcămintea curată de praful covorului, pentru că nici Iisus Hristos n-a refuzat greutatea Crucii, chinul şi durearea Răstignirii Sale pentru noi, păcătoşii. Când ascultăm cuvântul lui Dumnezeu sau când vorbim cu El prin rugăciune, să nu alegem poziţii comode de şedere, ferindu-ne trupul de oboseală şi de ghimpii durerii, de “neplăcuta” încercare. Domnul Iisus Hristos, deşi era Stăpân peste timp, n-a grăbit trcerea suferinţelor Sale, ci S-a folosit de timp ca să ceară de la Tatăl Său iertare pentru cei care erau nerăbdători să-L  vadă pironit sus pe crucea ruşinii. Iar noi  ne ferim de osteneala cătorva minute de stat pe genunchi sau chiar în picioare. Ruşine şi teamă să ne fie de nepăsarea noastră şi de fuga la odihna nemeritată.
        Bunul Dumnezeu dă odihnă plăcută celui ce doreşte oboseala în Domnul şi pentru Domnul, după cum ,,dă şi viaţă veşnică celui ce-şi pierde sufletul pentru El şi pentru Evanghelie” (cf. Mc.8,35). 
        În relaţiile noastre profesionale sau sociale, avem multă grijă să nu-l supărăm pe superiorul nostru (director sau patron), ca nu cumva,  odată supărat, să ne facă nedreptate sau chiar să ne dea afară din slujba obţinută destul de greu.  Nimic de zis, plăcută omului şi lui Dumnezeu este comportarea plină de recunoştinţă faţă de cel ce ne ajută, într-un fel, la asigurarea celor necesare trupului (,,partea Martei”). Să nu uităm, însă, că acest trup de lut, poftitor cum este el, are şi suflet (el dă viaţă trupului), care îşi cere şi el partea ce i se cuvine (,,partea Mariei”). Dar, vai, puţini sunt cei care manifestă grijă sporită  pentru  sufetul lor, pe care, odată pierdut, nu-l pot răscumpăra nici de ar da lumea toată!
        Observ cu tristeţe că nu ne gândim la osânda sau la chinurile unei morţi veşnice, pe care o ,,agonisim” zi de zi, prin fărădelegile săvârşite, ci ne stăpâneşte teama că, mâine sau poimâne, trupul ce pofteşte şi ne porunceşte, va suferi de lipsa celor trebuincioase lui, dar nu totdeauna folositoare. Nu pricepem că în pustia acestei vieţi suntem biruiţi, de multe ori, de ispititorul cel fără de odihnă – el nu are nevoie de odihnă când săvârşeşte răul (şi numai pe acesta îl săvârşeşte), – şi rătăcim pentru că nu avem la noi ,,busola” Sf. Scripturi, iar aceste cuvinte ale Domnului: ,,Rătăciţi, neştiind Scripturile” ar trebui să ne mustre cugetul şi să ne pună pe gânduri. De aceea, să alergăm spre Cel Care are cuvântul înţelepciunii, spre Cel Care risipeşte oboseala şi dă îndreptarea, şi să ne odihnim genunchii lângă Cel Bun, Blând şi Răbdător, lângă Cel Care l-a biruit  pe amăgitorul protopărinţilor noştri. 
        În pustia Carantaniei, diavolul a primit de la Biruitorul lumii o lecţie dumnezeiască şi o înfrângere pe măsura răutăţii sale (Mt.4,1-11). Această înfrângere o prevestea  pe cea de pe dealul Golgotei, unde vrăjmaşul mântuirii (el era ascuns în inima tuturor acelora care strigau lui Pilat: ,,Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”) L-a întâlnit  pe Acelaşi mare Biruitor (NIKA), pe Fiul lui Dumnezeu şi pe Fiul Omului. 
        Ca Om, Iisus Hristos a fost ispitit de diavol, dar ca Dumnezeu ce era, l-a învins definitiv, căci  Nevinovatul lumii a primit de bunăvoie  moartea biruitoare, spre veşnicia vieţii noastre.
        Dumnezeul puterilor l-a ajutat pe om să se ridice în picioare, dorindu-i acestuia să umble  pe căile cele plăcute Lui, aici pe pământ, şi să-şi aducă aminte mereu de starea lui de păcătoşenie, şi aşa să-şi plece capul a smerenie şi genunchii în rugăciune stăruitoare, pentru el şi pentru alţi păcătoşi ca el. Să ne asemănăm, întru aceasta, cu vameşul ce s-a urcat la templu să se roage. Părintele şi duhovnicul Arsenie Boca ne-a lăsat aceste cuvinte pline de înţelepciune: “Mai mare este, în faţa lui Dumnezeu, acel om care stă în genunchi, sub povara păcatelor recunoscute, decât cel ce stă în picioare, socotindu-se nepăcătos”. Chiar în genunchi fiind, el poate privi spre Tronul slavei cereşti, de unde îi vine adevărata odihnă sufletească şi trupească, căci ,,toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se  de la  Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare“ (Iac.1,17). 
        Dar şi spre pământ e bine să se uite omul, ca să-şi aducă aminte că din pământ este şi în pământ se va întoarce. Domnului Îi este drag omul care se aşează  pe genunchi, aducându-I slavă, laudă şi mulţumire pentru toate, nu numai pentru cele bune şi de folos lui.  
        Acasă fiind, noi rostim rugăciunile zilnice, plecându-ne  genunchii sau stând, uneori, în picioare. Dar în biserică se cuvine să avem o comportare mai evlavioasă, decât acasă, în familie (care, şi ea este o mică biserică). Însă, unii dintre noi nu ne plecăm genunchii nici atunci când rânduielile Bisericii o cer, iar alţii stau doar pe un genunchi, urmând obiceiul catolicilor. Pe cei ce nu-şi pot pleca genunchii (mă refer la cei cu slăbiciuni trupeşti), Domnul Dumnezeu îi cunoaşte. Slăbiciunile bătrâneţii sau suferinţele bolilor sunt motive binecuvâtate de bunul nostru Tată ceresc. 
       Cel ce se pleacă Domnului cu smerenie, tot cu smerenie să se ridice,  căci pentru Domnul o face. Să învăţăm din Sfânta Scriptură că ,,oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Lc.18,14). 
        Ajută-ne, Doamne, şi pe noi să ne plecăm genunchii Ţie, Celui Ce ne dai putere să ne ridicăm din aşternutul patului nostru, pentru a Te întâmpina în  rugăciune, spre lauda  milei şi bunătăţii Tale!
      ,,Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”!
                                                                                        Iosif Badiu  ~  Huedin
                                                                                                            
 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *