Sinaxar în sâmbăta lăsatului sec de carne – Sâmbăta morților

Dumnezeieștii Părinți au hotărât pomenirea tuturor celor din veac adormiți întru dreaptă credință, în nădejdea învierii veșnice.

Unii oameni adeseori au murit pe neașteptate printre străini: pe mare, în munți neumblați, în prăpăstii, în crăpăturile pământului, de ciumă, de foame, în războaie, de foc, de ger și de alte felurite morți. Și se poate că din pricina sărăciei și a lipsei n`au avut parte să li se facă slujba și pomenirea rânduită. Pentru aceea dumnezeieștii Părinți, mânați de dragostea de oameni și fiind învățați de Sfinții Apostoli, au hotărât ca întreaga Biserică să facă pomenire de obște pentru toți aceștia, ca și ei, care la rândul lor n`au avut parte de slujbele cele rânduite, din pricina unei întâmplări oarecare  să fie cuprinși în pomenirea obștească de acum. Sfinții Părinți arată că slujbele făcute pentru ei pricinuiesc acestora mare folos. Aceasta este cea dintâi pricină pentru care Biserica lui Dumnezeu săvârșește pomenirea sufletelor.

În al doilea loc, este cu cale să se facă azi (sâmbătă) și pomenirea sufletelor, pentru că, mâine (duminică) are să se prăznuiască a doua venire a lui Hristos; prin aceasta Biserica înduplecă pe înfricoșătorul și dreptul Judecător, ca să poarte față de suflete obișnuita Sa milă și să șe așeze întru desfătarea cea făgăduită. 

Dar mai cu seamă și pentru următoarea pricină: Sfinții Părinți aveau sa așeze în duminica următoare pomenirea izgonirii lui Adam din rai; de aceea fac, prin prăznuirea de azi a tuturor morților, o oarecare odihnă și popas, punând astfel, prin odihna de azi (sâmbătă), sfârșit tuturor prăznuirilor faptelor săvârșite  de Dumnezeu pentru mântuirea noastră. În chipul acesta, o dată cu duminica izgonirii lui Adam din rai, se reia, ca de la început, pomenirea tuturor celor săvârșite de Dumnezeu pentru noi. În adevăr cea mai de pe urmă faptă a lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră va fi cercetarea vieții noastre de dreptul Judecător; iar prin pomenirea ei Biserica înfricoșează pe oameni spre a săvârși cu ușurință nevoințele postului.

Sâmbăta facem totdeauna pomenirea sufletelor celor adormiți, căci sâmbăta înseamnă în limba ebraica – „odihnă” (sabbath). Așadar facem în ziua de odihnă a zilelor, rugăciuni pentru cei care au murit, deoarece ei s`au odihnit de toate lucrurile pământești și de toate celelalte. Iar pomenirea lor s`a rânduit să se facă în fiecare sâmbătă. Astăzi (sâmbătă) însă facem pomenire de obște, rugându`ne pentru tot creștinul. Dumnezeieștii  Părinți cunoscând că parastasele, pomenile și liturghiile făcute pentru răposați pricinuiesc acestora mare ușurare  și folos, au poruncit ca Biserica să le facă și îndeosebi de obște. Ei au primit această poruncă de la Sfinții Apostoli, precum zice și Dionisie Areopagitul.            

Că slujbele făcute pentru suflete le sunt de folos se vede între multe altele și din istoria Sfântului Macarie cel Mare. Sfântul Macarie a găsit pe când mergea pe drum o căpățână uscată a unui elin păgân și a întrebat: Au, oare, păgânii vreodată oarecare mângâiere în iad? Căpățâna a răspuns: Au, părinte, mare ușurare când te rogi tu pentru cei răposați. Marele Macarie, rugându`se lui Dumnezeu, a făcut aceasta, pentru că dorea să știe dacă slujbele pentru cei mai dinainte adormiți sunt de vreun folos acestora.

Dar și Grigorie Dialogul a mântuit, prin rugăciunile sale, pe împăratul Traian. Dumnezeu însă i`a spus să nu se mai roage niciodată pentru păgâni.

Mai mult, după cum se istorisește, împărăteasa Teodora, prin rugăciunile sfinților și mărturisitorilor bărbați, a scos din chinurile iadului și a mântuit pe urâtorul de Dumnezeu Teofil. Și Grigorie Teologul, în cuvântul rostit la moartea fratelui său Chesarie, arată că sunt bune pomenile făcute pentru cei răposați.

Iar marele Hrisostom, în tâlcuirea la Epistola către Filipeni, spune astfel: Să purtăm grijă de folosul celor care au răposat. Să le dăm lor ajutorul ce li se cuvine, adică milostenii și prinoase, căci aceasta le aduce ușurare, mare câștig și folos. În adevăr, nu s`a legiuit acestea în zadar și la întâmplare și nici n`au fost predate Bisericii lui Dumnezeu fără rost de preaînțelepții ucenici ai Domnului, ca preotul să facă pomenire la înfricoșătoarele taine de cei în credință adormiți. Și iarăși: La împărțeala averii tale, testamentul tău să aibă împreună-moștenitor cu copiii și rudele tale și numele dreptului Judecător, iar pomenirea săracilor să nu fie dată la o parte. Eu sunt chezaș de folosul cel ve`i avea.

Marele Athanasie spune: Chiar de s`ar risipi în aer cel săvârșit în credință nu înceta de a aprinde la mormânt candelă și lumânări, chemând în ajutor pe Hristos Dumnezeu. Candela și lumânările sunt primite de Dumnezeu și aduc multă răsplată: dacă mortul a fost un păcătos – ca să`i dezlege păcatele; dacă a fost un om drept – ca să se facă adăugire de răsplată; iar dacă a fost poate cineva străin și sărac, și nu are pe nimeni care să`i poarte de grijă întru acestea, atunci Dumnezeu, Care este drept și iubitor de oameni, va da pe deasupra și aceluia din pricina sărăciei, în chip potrivit, milă după cum însuși știe. De altfel și cel care aduce prinoase pentru unii ca aceștia ia parte împreună cu ei la răsplată, ca unul ce a arătat dragoste pentru mântuirea aproapelui, ca și acela care unge cu mir pe altul, el mai întâi miroase frumos. Și dimpotrivă cei care nu îndeplinesc făgăduințele și legămintele făcute pentru cei morți vor fi negreșit osândiți. După cum spun dumnezeieștii Părinți, sunt de folos celor morți toate cele ce se fac pentru ei până la a doua venire a lui Hristos și mai cu seamă acelora care au săvârși puține fapte bune în timpul când erau printre cei vii. Și cu toate că dumnezeiasca Scriptură îngrozește uneori, după cum se și cuvine, spre îndreptarea celor mulți, totuși, în mare parte, iubirea de oameni a lui Dumnezeu biruiește. În adevăr dacă în balanță se va găsi că sunt egale faptele bune cu cele rele, atunci biruiește iubirea de oameni a lui Dumnezeu; iar dacă talerul cu fapte bune atârnă mai puțin, și atunci biruiește marea Lui bunătate.

Trebuie să se știe că „dincolo” ne vom cunoaște toți unii pe alții și vom cunoaște chiar și pe aceia pe care nu i`am văzut niciodată, după cum spune dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, care dovedește aceasta din pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr. Cu toate acestea nu ne vom vedea sub un chip trupesc; toți vom avea aceeași vârstă; nu ne vom cunoaște după înfățișarea trupului, ci cu ochiul pătrunzător al sufletului – după cum spune Grigorie Teologul în cuvântul rostit la moartea lui Chesarie: Atunci, preaiubite frate te voi vedea luminos și slăvit, așa cum de multe ori mi te`ai arătat în vis!

Iar marele și slăvitul Athanasie (deși în întrebările către prefectul Antioh nu spune așa), totuși în cuvântul pentru cei adormiți zice: Și până la învierea obștească s`a dat sfinților să se cunoască  unul pe altul și să se bucure împreună; dar păcătoșii sunt lipsiți de acest har; sfinților mucenici li s`a dat să privească și să cerceteze cele ce se fac de noi. La învierea cea de obște însă, când se vor arăta faptele ascunse ale tuturor, toți ne vom cunoaște unii pe alții. Trebuie să se știe că acum sufletele drepților petrec în niște locuri osebite; și, dimpotrivă sufletele păcătoșilor, la rândul lor, unele se bucură în nădejdea mântuirii, iar altele se întristează în așteptarea cumplitelor chinuri. În adevăr sfinții, după cum spune dumnezeiescul apostol, n`au primit încă făgăduința bunătăților, căci Dumnezeu rânduind mai dinainte ceva mai bun pentru noi,  n`a voit ca să ajungă la desăvârșire fără noi.

Trebuie să se știe că nu toți care au căzut în prăpăstii, în foc și în mare, și au murit din pricina acestora, și cei care au pierit de frig și de foame, pătimesc acestea din porunca lui Dumnezeu. Hotărârile lui Dumnezeu sunt așa: unele din ele se fac prin bunăvoința Sa, iar altele prin îngăduință; dar și unele și altele se săvârșesc spre înștiințare, amenințare și înțelepțire a celorlalți. Dumnezeu, prin rațiunea Sa mai înainte cunoscătoare știe și cunoaște totul și se săvârșesc toate prin  voința Lui, după cum spune Sfânta Evanghelie despre păsările cerului.  Nu este Dumnezeu cel care hotărăște ca omul să moară într`un chip sau altul: ca unul să moară spânzurat și altul de moarte bună, unul să moară bătrân sau altul tânăr. Dimpotrivă Dumnezeu a hotărât o dată pentru totdeauna îndeobște, lungimea vieții omenești și felurile în care poate muri omul. În curgerea atâtor ani ai vieții omenești, se petrec diferite feluri de morți; Dumnezeu însă nu hotărăște de la început felul morții fiecărui om, ci numai îl cunoaște. 

Iar dacă marele Vasile vorbește de predestinarea vieții, atunci face aluzie la cuvintele: Pământ ești și în pământ vei merge. Căci apostolul Pavel spune scriind corintenilor: Pentru că vă împărtășiți cu nevrednicie, pentru aceea sunt între noi mulți neputincioși și bolnavi și mulți mor. Iar David spune: Nu mă smulge în mijlocul zilelor mele și Cu palme măsurate ai pus zilele mele. Iar Solomon zice: Fiule, cinstește pe tatăl tău ca să trăiești mulți ani; și ca să nu mori înainte de vreme. În cartea lui Iov, Dumnezeu zice lui Elifaz: V`aș fi pierdut pe voi, dar n`am făcut`o din pricina robului Meu Iov.

Din aceste locuri din Scriptură se vede că viața nu are hotar. Iar dacă afirmă cineva aceasta, atunci înțelege prin hotar voința lui Dumnezeu. În adevăr Dumnezeu adaugă zile cui vrea, iar altuia i le micșorează; pe toate însă le rânduiește spre folos. Iar când Dumnezeu va voi, rânduiește și felul și timpul morții. Prin urmare hotarul vieții fiecărui om – după cum spune Sfântul Athanasie cel Mare – este voința și sfatul lui Dumnezeu. Cu acest cuvânt și cu adâncul judecăților Tale Hristoase, vei tămădui. Se adaugă și spuse Marelui Vasile, care zice: Moartea vine când se împlinește hotarul vieții. Noi însă spunem însă că hotarul vieții este voința lui Dumnezeu. Căci dacă este hotar vieții, pentru ce ne rugăm de Dumnezeu și de doctori, și ne rugăm pentru copii?

Trebuie să se știe și aceasta că pruncii morți botezați se bucură de desfătarea bunătăților cerești, iar cei morți nebotezați și pruncii păgânilor nu vor merge nici în desfătarea raiului, nici în gheenă.

După ce a ieșit sufletul din trup nu se mai îngrijește de cele de aici, ci totdeauna se îngrijește de cele de acolo.

Facem parastas de trei zile – pentru că a treia zi omul își schimbă înfățișarea; praznic de nouă zile – pentru că atunci începe să se descompună trupul, afară de inimă; și parastas de patruzeci de zile – pentru că atunci se pierde și inima. Alcătuirea omului se face tot la fel: în a treia zi formează inima; în a noua zi se fixează în trup; iar în a patruzecea zi, se alcătuiește desăvârșit trupul.

Așază, Stăpâne Hristoase, sufletele celor mai înainte adormiți în corturile celor drepți ai Tăi, și ne miluiește pe noi, ca Cel ce ești fără de moarte. Amin!

George CRASNEAN