LOADING

Type to search

Teotropismul

Editoriale

Teotropismul

Share

In fiecare zi, în zori, mult înainte de răsăritul soarelui, îmi programez un seminar cu ieroschimonahul Daniil de la Rarău, fiind şi eu prezentă, în nevăzut, la Şcoala sa de iniţiere duhovnicească. Părintele continuă să predea, acum ca şi atunci, câtorva tineri. Predă în eternitate despre Sfinţita Rugăciune. Citindu-l, am sentimentul că îmi îngăduie să mă alătur studenţilor săi.

„Rugăciunea e o conformare, o potrivire la desăvârşire, la sfinţenie. Izgoniţi din noi înşine, excluşi din noi înşine, străini propriilor noastre taine şi realităţi – aceasta trebuie biruit în noi.”

Când trec din odaia rugăciunii în lume, simt un frig, o tristeţe… Cum de n-am izbutit să mă învălui în ea şi s-o iau cu mine, să-mi păstrez măcar un timp starea de reculegere, în care nici o îngrijorare nu mă poate atinge?! Am plecat prea brusc la treburi, am lăsat singur copilul. I-am lăsat lui toată rugăciunea, făcută împreună…

Cândva aveam problema, cum să intru în legătură cu Dumnezeu, cum să-mi adun mintea dintre florile câmpului – flori electronice ale subiectelor virtuale, propovăduind prin frumuseţea ambientului cinematografic, nepăsarea faţă de cele mai mari păcate, transformarea lor din ispite în firesc al vieţii, fără nici un avertisment (:aşa ţi-o poţi pierde!). Şi încă mă întrebam pentru ce progresez atât de puţin în rugăciune. Nu întâlnisem încă acele Caiete care să-mi explice naivitatea firii mele şi putinţa ca oricine să mi-o cotropească, până în adâncul cel mai tăcut al gândului.

„Cauza răului: concepţia greşită despre viaţa spirituală. Facem din existenţa noastră două părţi: una foarte mică, aparţine lui Dumnezeu. Alta, cealaltă, ar fi un sacrificiu neîntrerupt adus vanităţii, senzualităţii, miilor de nimicuri pentru care se dau în vânt oamenii lumeşti. Au naivitatea să creadă că e cu putinţă să treci, fără cea mai mică piedică, din unul dintre aceste compartimente în celălalt, de a întoarce spatele lui Dumnezeu fără să te sinchiseşti, ca să te dai frivolităţii, apoi să revii la Dumnezeu când eşti obosit de făpturi sau când ceasul rugăciunii a sunat. Curată iluzie să crezi că mintea, spiritul se va dezbrăca după placul tău de preocupările care îl chinuie şi că, la o simplă injoncţiune, inima se va dezbăra de ceea ce e cu totul plină.”

Acum, dificultatea mea este desprinderea de El, când slujirile de toată ziua mă reclamă. Mi-e greu să mai fiu Marta, când mă transform cu mare bucurie în Maria.

„Gândurile şi înclinările noastre sunt naturale şi duc oriunde, numai la Dumnezeu nu, şi numai o presiune puternică e în stare de a le îndrepta şi călăuzi spre Dumnezeu. Numai persoanele care în chip obişnuit pot să se reculeagă fac o rugăciune rodnică. Reculegerea însă nu e uşoară, de aceea puţini o practică. Ea întâlneşte, în noi şi afară, obstacole serioase, care nu sunt biruite decât prin lupte lungi şi adesea penibile. Amintirea lui Dumnezeu şi gândul la Dumnezeu, oriunde şi în orice împrejurare, ne face să-L vedem prezent şi să ne întreţinem cu El prieteneşte şi în chip respectuos, şi să ne umplem pentru El de dorinţă şi dragoste.”

Poate că dintotdeauna am avut uşurinţa reculegerii, dar nu pot spune că lumea m-a cruţat de bruiajul ei. Încet-încet, mi se dă totuşi, ca o mare şansă, poate cea mai mare a vieţii, liniştea-din-lume. Din câte interstiţii ale spaţiului omenesc trebuie s-o fi cules îngerul pentru mine, doar ca să-mi izbutească neîntrerupta rugăciune!

„E un semn de cauză suprafirească, infinitatea felurilor rugăciunii. Jocul forţelor naturale nu ar putea să producă nuanţe aşa multiple. Sunt suflete care suie la Dumnezeu prin meditaţie, altele prin contemplaţie. Sunt suflete a căror rugăciune nu e decât claritate şi lumină, altele care sunt în noapte obscură şi deasă.

Rugăciunea nu rămâne oprită (în forma aleasă de tine, n.a.) un timp nedefinit. Ea evoluează fără încetare, cel mai adeseori pe nesimţite. Sufletul e uneori silit de a reveni asupra paşilor săi, să se întoarcă înapoi la un chip de rugăciune părăsit de multă vreme.”

Important este ca rugăciunea să nu sece, să nu cadă în akedie, altfel orice formă de rugăciune este conversaţie cu Dumnezeu şi, ce bucurie, atingere acceptată de El.

„În orice clipă, omul se poate aşeza în poziţia prielnică, se poate deschide Duhului. E instinctul lui de rugăciune. Fără să-şi dea seama, în orice clipă, omul se poate

îndrepta spre polul superior al existenţei sale. E actul cel mai simplu şi firesc al nostru. Rugăciunea e actul prin care se dă expresie Teotropismului uman, aşa cum întoarcerea frunzelor şi florilor este expresia heliotropismului vegetal”.

Bucură-te, sfinţite părinte Daniil, că elocvenţa scrierilor tale continuă să ne înveţe despre frumuseţea rugăciunii, întărindu-ne să înlocuim cu ea ispita peisajelor deşertăciunii.

„Există felurite metode de reculegere, corespunzătoare unor dispoziţii de suflet deosebite şi unor grade felurite de înălţare în viaţa spirituală. Totul e să lucrăm energic, ca să rămânem uniţi lui Dumnezeu.”

Aş vrea să deprind toate aceste grade ale rugăciunii, fiindcă mă simt mereu o începătoare în trăirea ei. Nici un grad al măririi lumeşti nu mă interesează mai mult, nici o limbă necunoscută, pe care aş putea s-o învăţ, ca să îmi completez curriculum vitae.

„După multă nevoinţă ajungi şi la biruinţă şi la uşurătate. La o anume treaptă a creşterii tale duhovniceşti, omul e însăşi rugăciunea, e cel mai smerit focar haric, centru de lucrare dumnezeiască, e un nebănuit schimbat la faţă, un înger în trup. Omul care şi-a aflat de-a pururi locul inimii. Nemincinos în duh şi adevăr, el este un om liber, gata oricând cu inima în palme, ridicată ca o năstrapă de aur în care Duhul se roagă şi, ca o bună mireasmă, ca o smirnă cerească se suie necurmat, revărsându-se în marea slavoslovie lăuntrică ce laudă pre Domnul cu fiecare răsuflare a sa.”

sursa foto: pixabay.com

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *