Nefericirea: lăcomia de a tînji după lucruri nenecesare

Dumnezeu îmi dă din belşug tot ce am nevoie.Nefericirea apare atunci cînd sunt lacom si vreau mereu MAI MULT.

Mulţumesc, Doamne, pentru toate darurile!

Dă-mi putere să rabd, să nu bîrfesc, să nu mint, să nu idolatrizez argintul.

Pregăteşte-mă să fiu mereu gata de luptă.

Caută spre slăbiciunea mea şi scoate-mă din noroi (Toma de Kempis).

Învredniceşte-mă să mă odihnesc în Tine.

Tu singur eşti nesfîrşit şi bun!

Nu există fericire adevărată, deplină, pe lumea aceasta. Hristos ne promite fericirea în altă viață, în altă lume. Este ideea cea mai reținută din predicile duminicale de către ascultători.

Pământul nu poate fi salvat, ci doar sufletele pământenilor.

Toate patimile se dezvoltă în om în urma cedării în fața lor[1]. Această capitulare face imposibilă fericirea. La învierea trupurilor – ale căror suflete mai înainte au fost înviate şi mai înainte au fost preaslăvite – atunci şi trupurile vor fi luminate şi slăvite, cu slava şi lumina cu care sufletul încă de acum este luminat şi preaslăvit, pentru că Domnul este casa, cortul şi cetatea lor. Ei vor fi îmbrăcați cu un cort ceresc – care nu este făcut de mână – cu slava luminii cereşti, devenind fii ai luminii (Ioan 12, 36). Ei nu vor mai privi unul la altul cu ochi viclean, pentru că viclenia va fi îndepărtată. Nu va mai fi atunci bărbat sau femeie, rob sau liber (Galateni 3, 28), toți se vor transforma în natură divină, vor deveni Hristoşi dumnezei şi fii ai lui Dumnezeu.

Odihnindu-se toți într-o singură lumină, vor privi unul către altul şi această privire îi va face să strălucească iarăşi, în adevăr, în contemplarea adevărată a luminii celei de negrăit! Astfel, aceş­tia se văd unii pe alții în multe chipuri, în glorii divine multiple şi variate, fiecare priveşte cu uimire la slava celuilalt şi se bucură cu bucurie de negrăit. Vezi tu, cât de neînțeleasă şi de negrăit este slava lui Dumnezeu! Este plină de o lumină de negrăit, de taine veşnice şi de bunuri nenumărate. După cum în lumea cea văzută nimeni nu poate să cunoască toate plantele de pe pământ, după cum este imposibil să cunoască cineva mărimea cerului, locul şi drumul stelelor, tot aşa este imposibil a spune şi a cunoaşte bogăția – fără margini şi de necuprins cu mintea – a creştinilor. Şi dacă aceste creaturi sunt atât de mari şi de neînțeles de oameni, cu cât mai mare (şi de necuprins cu mintea) este Cel ce le-a făcut pe ele. De aceea, se cuvine să se bucure şi să se veselească cineva că o astfel de bogăție şi moştenire s-a pregătit pentru creştini (atât de mare), că nimeni nu poate s-o exprime şi s-o descrie. Se cuvine, deci, să fie îm­brățişată cu zel şi smerenie lupta creştinilor, pentru a dobândi acea bogăție. Pentru că moştenirea şi partea creştinilor este Însuşi Dumnezeu[2].

Nimeni nu este fericit, dacă nu este sărac cu duhul. Nimeni nu este sărac cu duhul, dacă nu este umil. Nimeni nu este umil, dacă nu are răbdare. Unirea este mai importantă decât libertatea. Nu este suficient ca Ardealul să fie liber, dacă nu e unit cu România. Nu este suficient să fiu liber, dacă nu sunt unit cu Dumnezeu. Cine nu este unit cu Dumnezeu, este dezbinat, demonizat, captiv.

Nu vrem să intrăm în istorie, ci să ieșim din ea. Victoriile sau genialitățile ne asigură un loc în istorie. Smerenia ne scoate din istorie și ne lansează într-o altă dimensiune. Cine renunță la lume, cu toată istoria ei, va moșteni fericirea. Din păcate, mulți fac invers, renunțând la fericire și alegând istoria, prestigiul, imaginea. Istoria sfinților este un mijloc, nu un scop în sine. Scopul este fericirea, prin ieșirea din istoria păcatului și unirea cu Dumnezeu. Nu Îl incompletăm pe Dumnezeu dacă nu credem, ci pe noi.

Sfântul lasă să se întrevadă faţă de fiecare fiinţă umană comportament plin de delicateţe, de transparenţă, de puritate în gânduri şi în sentimente[3]. Păcatul, ca răzvrătire voită faţă de Dumnezeu, înseamnă îndepărtarea de la Izvorul vieţii şi deci o împuţinare a vieţii, o moarte (întâi spirituală şi morală, apoi chiar fizică)[4].

Deși nimic bun nu lucrăm, Dumnezeu nu ne părăsește niciodată. Dimpotrivă, ne ajută, ne luminează și ne îndrumă spre calea care să ne aducă nu doar bucuria de acum, ci mai ales pe cea din viața veșnică[5].

 

[1] Sf. Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei ce vor să se mântuiască, Sophia, București, 2000, p. 46.

[2] https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/evanghelia-zilei/luca-18-15-17-26-30-150632.html

[3] Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, Deisis, Sibiu, 1995, p. 43.

[4] Adrian Făgețeanu, De ce caută omul contemporan semne, minuni și vindecări paranormale?, Sophia, București, 2004, p. 59.

[5] Sf. Teodor Studitul, Cuvântări duhovnicești, Editura Episcopiei Alba-Iuliei, Alba-Iulia, 1994, p. 96.