LOADING

Type to search

Cel mai bun film artistic: Siberia Monamur

Editoriale

Cel mai bun film artistic: Siberia Monamur

Share
SiberiaMonamour2Am privit în vacanţă acest film, fără palme de aur, fără nominalizări mediatizate intens, dar care mi-a răvăşit sufletul. Siberia Monamur este un film de autor: Slava Ross este scenaristul, regizorul, producătorul (unul dintre ei). Filmul său mi-a schimbat nuanţele zilei prin adevărurile spuse, prin inteligenţa compunerii scenariului, prin frumuseţea conducerii unor destine spre viaţă sau spre moarte. Ca în teatrul antic, unde corul recită concluzii filozofice, haita de lupi devine personaj colectiv. Execuţiile ei, în pustiul pădurii siberiene (premiu pentru peisaj), nu sunt întâmplătoare, sunt pentru cel care şi-a epuizat orice şansă omenească de îndreptare. (Vai ţie, om nenorocit, ar spune Corul). Până am înţeles această concepţie frumoasă a scenaristului, m-am temut pentru ceafa golaşă a copilului, umblând împrudent, prin spaţiul enorm al libertăţii lui, cu lupii dându-i mereu târcoale. Acestui copil, de o frumuseţe îngerească şi o naturaleţe bărbătească în relaţia cu cei răi (nu ocolesc nemernicii nici taigaua, nici sărăcia colibelor izolate), i-aş acorda premiul masculin de interpretare. Şi fiindcă la orice nominalizare este rulat un fragment de film, prin care îi este susţinută valoarea, îmi voi permite să povestesc un foarte mic episod, îl voi numi al icoanei.
În casa unde copilul îşi aşteaptă tatăl, iar bunicul fiul (nu se ştie unde a dispărut, se presupune că s-ar ascunde ca rebel, în pădure) există o icoană, la care şi copilul a deprins să se închine. Credinţa bunicului este atât de puternică, încât celui care îi aduce din când în când mâncare, din sat, îi spune: Nu tu mă ajuţi, ci Dumnezeu. Jignit pentru lipsa personală de apreciere, vărul „milostiv” îi sugerează să nu-şi mai aştepte, în pustietatea ceea periculoasă fiul, fiindcă l-au omorât beţivii, într-o încăierare. Ştie el. Recunosc acest mod de gândire, aplicat şi martirilor noştri din închisorile comuniste. S-ar fi vrut să fie confundaţi cu deţinuţii de drept comun. În timpul acela se petrecea şi povestea filmului Siberia Monamur, turnat însă recent, cu distanţările ironice puse în replicile personajului, care se adresează superiorului cu tavarişci capitan, chiar în casa de toleranţă. În acest film nimic nu este abject sau incitant la păcat şi această discreţie în maniera de a-l filma (păcatul există, nu te poţi face că nu-l vezi, se izbeşte oricum de calea vieţii tale, dar nu trebuie să-l laşi să îţi atingă şi trupul sau imaginarul) reprezintă un argument pentru distincţia de cel mai bun film artistic al anului :în ierarhiile mele personale, desigur.
Revin la episodul icoanei. Doi tâlhari, nu de mare calibru, nu cu măşti şi pistoale ca în filme din care găseşti pe toate canalele, dar cu viclenie şi votcă, intră în coliba copilului cu bunic. Cer un ceai fierbinte, cer icoana cea veche, în schimbul mâncării pe care ar lăsa-o. Nu este de vânzare, spune aspru bunicul. Atunci, vizitatorul cel şmecher o şparleşte, dar copilul îl vede. Sigur, este copleşit cu bomboane de către jefuitor. Dar puţine minute îi trebuie băiatului rugător, ca să alerge după cei pe care bunicul îi conduce: Ni L-au furat pe Dumnezeu! strigă în urma lor. Mă bucură mesajul că un copil creştin nu poate fi cumpărat (de ce căutăm atât de departe soluţii anticorupţie?!).
Mai adaug o singură secvenţă: copilul se roagă netulburat, în faţa aceleeaşi abside, din care a dispărut icoana. În ea se află acum un desen cu mult auriu, în care băiatul cel viteaz a ştiut să şi-L reprezinte singur pe Dumnezeu.
Nu voi continua să comentez acest film minunat, îl puteţi găsi pe site-ul filme ortodoxe blogspot.ro.
Icoana la care obişnuim să ne rugăm se impregnează prin oglindire şi în sufletul nostru. În cele mai mizerabile întâmplări, putem continua s-o contemplăm, murmurând doxologia: Slavă Ţie, Doamne, chiar în acest moment nefericit, prin care n-aş fi vrut să trec.
Nici un risc să mai încerci ură, sentimente de răzbunare, dorirea răului celui care, cu nepăsare, te-a aruncat într-un asemenea moment de inferioritate. Căci ai ceva mai bun de făcut: contemplarea icoanei interioare, de a cărei frumuseţe nu te mai saturi.
Încearcă soră, să ştergi cu palma ta praful de pe icoana la care te închini; apoi aşază-ţi mâna pe locul cel mai dureros al corpului. Dacă până şi un lucru de nimic cum este praful capătă însuşiri minunate în atingere cu o icoană îndelung rugată, cum se va transforma sufletul tău, care îi poartă mereu oglindirea?!
Ştim că, Unul Hristos Fiul lui Dumnezeu este alcătuit din două firi. Acestea s-au proslăvit amîndouă.
Firea omenească simplă, fără Hristos care S-a răstignit pentru ea, nu poate accede la nici un fel de glorie: nici a publicării literare, nici a bogăţiei cu croaziere epatante, nici a succesului în amor. În plan lumesc ele pot veni, desigur, poţi aduna premii şi flatări de tot felul, dar toate se rezumă până la urmă la clivarea vieţii tale în simple foi pentru un dosar de promovare, la transformarea înzestrării psihice şi fizice (forţate adesea, dopate uneori) în cupe de aur şi argint, aşezate într-o vitrină.
Ceea ce vreau să-ţi spun, este că praful şters de pe ele nu-ţi va tămădui nici o durere.

Elena Frandeş

2 Comments

  1. Armand 28 decembrie 2013

    Felicitări pentru amintirea acestui film cu adevărat tulburător !

    Răspunde
  2. admin 29 decembrie 2013

    Mulțumim. Într-adevăr un film, în primul rând despre cum funcționează pronia lui Dumnezeu, chiar și prin cei mai păcătoși dintre noi. Toți, făpturile Lui suntem.

    Răspunde

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *